Vis…

Octombrie. Frunze argintii, parfum de toamnă și liniștea unei nopți într-unul din orașele României. Pe stradă, aproape nimeni. Doar eu și cu celălalt eu. Priveam cu multă nedumerire drumul ce se-ntindea în față. Un zâmbet mi se așternuse pe chip fără voia mea. De ce puteam zâmbi? Omul speră la bine chiar și atunci când simte, când vede, când are toate reperele logice și fizice că nu are cum să fie binele pe care îl vrea el. Bine e doar cum vrea Dumnezeu, spun unii și bine spun. Bine nu îți e atunci când spui tu că îți e bine. Bine e atunci când știe Dumnezeu că îți este bine, atunci când viața ta se modifică de la o clipă la alta, atunci când viața ajunge în intersecții în care, deodată, încalcă toate regulile de circulație și face altceva decât, omenește vorbind, ar fi trebuit să facă. Atunci când trece pe interzis, când toți te arată cu degetul, când judecata celor din jur îți iau în locul permisului de conducere, permisul de fericire. Când nu acorzi prioritate celorlalți, nimeni nu te iartă. Și poate cel mai grav, atunci când nu porți centura de siguranță, viața moare… Nu mai este nici penalizată, nici arătată cu degetul, nici plânsă. Viața moare, sub ochii tăi, sub inima ta rănită. Când vieții nu îi este iertat nimic, ea se frânge. Degeaba o lipești la loc dacă ai frânt-o o dată. Crăpătura se vede, rămâne și-ți amintește mereu de acea durere…

Vrei să fii fericit? Primește în suflet doar cuvintele bune. Nu băga în seamă răutățile celor din jur, nu pune suflet unde nu trebuie. Roagă-te pentru cei ce ți-au greșit, iartă celor care în nepriceperea și inocența lor sufletească, fără să își dea seama te-au rănit. Șterge-ți lacrima, privește cărarea din fața ta. Nu-ți spulbera viitorul din cauza unor amintiri ce dăinuie în prezent, nu spera la ce nu poți avea și nici la ce poți avea, dar îți face rău. Încearcă să nu ajungi la momente în care să spui ce a spus Marin Sorescu în Iona: Ce pustietate… Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici… Când ajungi la pustietate, deja ajungi la o stare de nefericire. Aș ieși și aș striga în mijlocul străzii că Dumnezeu chiar ne vrea fericiți, aș merge și aș șopti celor care nu aud când strig, că Dumnezeu îi iubește și pe ei.  Când înțelegi asta, totul se rezolvă, indiferent de cât de nefericit erai până în acel moment. Dacă am înțelege că Dumnezeu ne iubește, că oamenii din jur nu vor niciodată să ne rănească și chiar nu ne rănesc niciodată, am înțelege altfel viața. Nu cei din jur ne dezamăgesc, nu cei din jur ne rănesc. Noi ne rănim crezând prea mult în ei, cerându-le mai mult decât ei ne pot oferi. Ne rănim singuri, punându-ne nădejdea în cine nu trebuie, în cineva care cel puțin deocamdată nu poate da mai mult. Nu poate da, dar poate primi. Bunătatea din sufletul tău să însenineze viața celui trist de lângă tine. Ochii plâng la unii, la alții doar sufletul plânge.

Străbătând drumul, am ajuns la final. Ciudat: drumul e înfundat. Cine nu l-a lăsat să-și continue cursul? Te simți rănit când drumul se termină, dar în suferința ta Hristos stă nevăzut, sprijinindu-te. Același autor citat mai sus spunea că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. Nu lasăți pe nimeni să intre în sufletul vostru cu forța. Nu oricine trebuie să aibă acces acolo, nu oricine are voie să se bage în el cu cuțitul… Orice final aduce un nou început, orice apus aduce un nou răsărit. Tine-ți minte, sfârșitul nu e aici, în viața aceasta nu există sfârșit! Oamenii vin, pleacă, uită tot ce a fost. Oamenii își aduc aminte rar, oamenii răniți își revin greu, iar oamenilor sensibili le lăcrimează ochii foarte des. La început de drum, la final de drum…  Un ultim citat din Marin Sorescu, la final de drum: Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte. Aveți grijă să nu vă rătăciți, faceți în așa fel încât să îi fie bine sufletului vostru.

E un final de drum, dar e un început de autostradă. Vieții i-a fost luat permisul pentru a i se da înapoi unul nou. Sufletul zboară deasupra lucrurilor lumești. E aproape de cer! O șoaptă, un gând bun, o lacrimă plină de pace, de alinare, de vis…