Arhive etichetă | suferinta

Ce faci atunci când nu știi ce să faci…

DSCI3823Drumurile lungi și dese, cheia marilor descoperiri mărunte… Atunci când te plimbi simți uneori nevoia să mai faci și altceva în afara cititului, iar atunci iei hotărârea de a-ți ridica ochii spre ceilalți. Se întâmplă rar, poate unora niciodată, însă uneori se întâmplă. Sunt ei, ceilalți. Sunt oamenii care trăiesc lângă noi și pe care îi vedem rar. Începutul lui decembrie aducea în sufletul meu liniște, o liniște din aceea adânc înfiptă-n cele mai îndepărtate colțuri ale omului din mine. O liniște ca cea pe care o ai atunci când privești cum iese fumul pe hogeagul unei case uitate de toți, pe-un deal, în depărtare. Mă întrebam unde-i fericirea lor, de unde le vine puterea de a sta cuminți deoparte, fără ca măcar să se gândească vreodată că le-ar lipsi ceva. Încep, pe zi ce trece, să îmi dau seama cât de diferit ne este modul de a fi mulțumiți. Cât de mult le trebuie unora pentru a se considera fericiți și cât de puțin altora pentru a avea aceeași mulțumire. Diferențele acestea de concepții pornesc de undeva dinăuntru. Acolo, în adâncuri, este sau nu este Cineva. Cu nevoia de a fi fericiți trăim, iar fericirea ni se arată uneori atât de slab, încât ne dăm cu greu seama ce trebuie să facem pentru a o prinde-n mâini, pentru a o strânge la piept, pentru a ne-o însuși.

Există momente când o trăim. Da, fericirea poate fi trăită. O trăim și ne bucurăm de ea cum putem, cum credem noi mai bine. Și-n clipele acelea uităm deseori că toate ale vieții noastre duc, inevitabil, la moarte. Și așa cum există momente de fericire, așa există și momente-n care ea dispare. Și stai atunci și-ți amintești mai bine decât oricând ce-i cu tine aici, ce-i cu tine-n viața aceasta trecătoare… Așezându-ne acolo unde sufletul nostru se odihnește cel mai bine, să stăm și să cugetăm. Dumnezeu ne vrea fericiți, iar perioada în care noi nu că nu suntem, dar nu ne considerăm așa, este tocmai pentru a ne convinge de dragostea Lui. Aud din ce în ce mai des sintagma Dumnezeu a uitat de mine. O, nu! Oricine putea uita de tine, dar El niciodată. De ce? Pentru că El e în tine și fiind acolo nu te poate uita. El te iubește mai mult decât toți ceilalți la un loc, El va veni și te va lua în brațe chiar și atunci când cel în care credeai cel mai mult te va uita… Te va uita pentru că și el e om, iar oamenii sunt plini de neputințe. Suntem mâhniți de neputința celui de lângă noi, tocmai pentru că poate cea mai mare nefericire a noastră e aceea de a ne suporta unii pe alții ( Nichifor Crainic). E greu să le-accepți, e greu să mergi mai departe, însă totul devine mai ușor când știi că indiferent de situație există Cineva care te așteaptă.

Și-n fericire și-n tristețe, cu gândul la Dumnezeu să mergem mai departe. Oamenii nu-s vinovați. Neputințele lor îi fac uneori să nu mai vadă cerul la fel cum îl vedem noi. Și atunci, în supărarea lor, fără a-i obliga, să-i luăm în brațe. Uite, vezi peticul acela de cer? Sper că-l vezi la fel de albastru ca mine. Da, e nevoie uneori să vedem cerul la fel de limpede. Nicicând nu doare mai mult ca atunci când vezi că nu poți depăși o ispită. Să vezi că e ispită și să simți că nu poți, uitând că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Alături de Fratele nostru mai mare, orice se poate…

Și tu, prietenul meu drag, privește cerul… Îl vezi mai albastru decât mine? M-aș bucura. Poate atunci, printre fulgii pufoși trimiși de Dumnezeu ca să-ți mângâie chipul, lacrimile tale nu se vor mai vedea. Pentru că acolo, în sufletul meu, încă există ceva. Ceva ce nu va îndepărta nici timpul, nici oamenii, nici fulgii. Ceva fără de care sufletul meu nu poate trăi și nici nu vrea să trăiască. Sufletului meu îi e atât de bine cu Hristos, încât începe să fie imun la tot ce-i trecător. Încă mai pătimește uitându-se-n văzduh, așteptând fulgii aceia care să-i șteargă lacrima de dor. De dorul Lui…

Reclame

Stropi de viață

Lacul Mănăstirii Cernica

Lacul Mănăstirii Cernica

Merg spre casă. A urcat adineauri în tren un băiat. Am auzit fără să vreau discuția dintre el și controlor. Copilul care are undeva la vreo 12 ani, încearcă să îl convingă pe controlor că merge la mama lui, cu trei trandafiri luați din grădină, ale căror petale sunt încărcate de ploaia ce tocmai s-a oprit. Continuă astfel rugămințile de a nu fi dat jos din tren, iar controlorul îi spune să stea liniștit. Vine și se așează chiar aproape de mine. A așezat trandafirii cu atenție lângă el, iar acum pare să fi ațipit. A privit pentru câteva minute în zare, așa pierdut încât parcă nu știa nici unde trebuie să meargă. Pare a suferi greu și toate-mi dau impresia că este un copil care a fost abandonat. Cu puțină sensibilitate sufletească reușești cu ușurință să îți dai seama de suferința celui de lângă tine, pentru că pur și simplu îți este transmisă fără a folosi niciun cuvânt. Mi-am amintit așadar de cât de mulți sunt copiii abandonați, copii de care părinții nu mai vor să știe dintr-un motiv pueril: nu erau pregătiți pentru așa ceva. Parcă fraza deja e expirată, tocmai pentru că are în ea o imensă doză de imaturitate. Ei nu-s pregătiți, însă copilul de câteva zile sau chiar numai de câteva ore uneori, este pregătit. Este pregătit pentru a înfrunta tot, de unul singur. Nu lasă Dumnezeu pe nimeni le necaz. Nu numai că-l ajută sprijinindu-l, ci chiar îl ia în brațe.

E a nu știu câta oară în ultimele săptămâni când mă gândesc intens la problema aceasta. Încerc să găsesc timp zilnic să mă uit în jurul meu și să văd ce se întâmplă. Una din primele concluzii a fost cea legată de tristețea oamenilor. Merg pe stradă grăbiți, gândindu-se la o mulțime de lucruri, de probleme, de treburi de rezolvat. Merg încruntați, făcându-și griji pentru viitorul care nici măcar nu le aparține. Ne facem griji pentru ce vom mânca mâine, pentru banii de care avem nevoie ca să ne plătim facturile, pentru o altă mulțime de chestii. Ne facem griji pentru toate. Dacă ar fi să ne gândim că în cele în care vom fi găsiți, în acelea vom fi judecați, ne-am speria. Îmi mărturisea un prieten zilele trecute că a încercat ca în drum spre facultate să nu facă altceva decât rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Devenise o obișnuință pentru el. Și nu mi-a zis asta pentru a se lăuda, ci pentru a-mi spune și a-mi mărturisi că se simte atât de liniștit, încât nici lui nu îi vine să creadă. Timpul oricum trece, noi oricum trecem de această viață și vom rămâne descoperiți în fața lui Dumnezeu. Așadar, pornisem de la ideea tristeții celor de lângă noi, tristețe pe care nu mai reușim să o vedem. Suntem din ce în ce mai preocupați de propria viață și ajungem să fim cu totul indiferenți de suferința celui de lângă noi. Această indiferență ne va costa mult în viitor, așa că trebuie îndepărtată de pe acum.

Cei din jur suferă, noi suferim. Atunci când îl vom înțelege pe cel de lângă noi, ne vom înțelege și pe noi. Ajutându-l chiar și cu o vorbă bună pe cel de lângă noi, ne ajutăm pe noi. Contează să vrem și să încercăm să facem asta.

Mă uit cu durere la chipul acestui copil. Parcă mă doare pe mine sufletul de durerea lui, căci se vede de la depărtare că ceva sau cineva i-a frânt sufletul mai demult. A fost probabil părăsit, iar acum încă mai găsește putere să meargă cu flori la mama lui. Ce poate fi mai frumos decât iertarea? Un suflet bun întotdeauna va ierta și va primi înapoi pe cel cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet. De ce? Pentru că fără iubire nu putem exista, pentru că văzând bunătatea celui de lângă noi vom ierta fără greutate. Fiecare are stropul de bunătate-n el. Faptul că noi îi vedem pe unii buni și pe alții răi nu depinde decât de sufletul nostru. Ochiul curat pe toate le vede curate. Când vom fi buni, îi vom vedea și pe ceilalți la fel. Tocmai de asta nimeni nu-și poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar își dă seama cât valorează altul pentru el. (Dumitru Stăniloae).

Așadar, nu știu cât valorez eu pentru cei din jur, însă știu precis că fiecare dintre voi valorează foarte mult în sufletul meu… Cam asta ar trebui să știm pentru a fi fericiți. De restul, cum am mai spus, are grijă Dumnezeu.

 

 

 

                                                                                    Toate cele bune!

                                                                                                Cătălina