Arhive etichetă | roman catalina danila

O nouă apariție la editura Areopag – „Mi-e dor de Tine, Doamne” ediția a 2-a

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Fiecare perioadă are bucuriile și necazurile ei.

M-am gândit să împart cu voi bucuria din sufletul meu. “Mi-e dor de Tine, Doamne” a apărut din nou sub ochii celor care-și doresc să o citească sau recitească.

Ediția a doua cuprinde în plus un fragment din “Romanul omului bolnav de toate” ce va apărea în curând.

Cei care mai doriți cartea, vă rog să-mi scrieți. Site-ul catalinadanila.ro care apare pe copertă va fi disponibil zilele viitoare.

Mulțumesc tuturor pentru înțelegerea pauzei de doi ani în care nu am mai publicat nimic, însă vă mulțumesc mai ales pentru rugăciunile voastre și pentru sprijinul din momentele mai grele prin care am trecut în ultima perioadă.

Cu prietenie și bucurie întru Hristos,

Cătălina.

Detalii despre romanul „Mi-e dor de Tine, Doamne” de Cătălina Dănilă

MI-E DOR DE TINE, DOAMNE

Romanul acesta îmi aduce în amintire cele mai frumoase momente trăite de mine sau auzite de la cei mai buni prieteni. Atât de tare mă odihnesc eu însămi în povestea aceasta, încât deseori simt nevoia să recitesc frânturi din ea.
Prezentând viaţa tânărului Bogdan Mateevici, omul bogat despre care toţi cred că are fericirea de partea lui, acţiunea romanului se concentrează în cea mai parte pe viaţa sfantă a unui duhovnic model. Bogdan este cel care suferă un grav accident, datorită căruia ajunge la un duhovnic pe a cărui existenţă tindem cu toţii să o negăm. Ori, volumul acesta tocmai asta vrea să scoată în evidenţă : viaţa unui tânăr care îşi caută fericirea, dar şi modalitatea, descrisă în detaliu, prin care a reuşit să ajungă la starea de mulţumire sufletească.  Veţi întâlni atât de multe pasaje inedite, încât veţi avea tendinţa să credeţi că e un basm, însă lucrurile frumoase se petrec mai des decât de închipuim în Ortodoxie. Oraşul, mănăstirea şi în cele din urmă pustia nu fac altceva decât să pună în valoare modalitatea inedită pe care Dumnezeu o are atunci când încearcă să ne cheme din nou Acasă. Cine este Bogdan Mateevici de la începutul romanului, cine este duhovnicul cu viaţă sfântă care reuşeşte să îl aducă pe tânăr cu picioarele pe pământ, dar şi cine este bătrânul Bogdan de la finalul romanului, rămâne să descoperiţi….

                                                                                                                                                          Cătălina Dănilă

„Mi-e dor de Tine, Doamne” poate fi de folos :

  – tinerilor care încă sunt în căutarea Adevărului
–  tinerilor care deja sunt în Biserică, însă sunt dornici de a afla lucruri noi
–  oamenilor maturi care vor să descopere alte detalii ale traiului ortodox
–  vârstnicilor care doresc să citească un roman duhovnicesc
–   iubitorilor de lectură
–   tuturor celor care vor să afle povestea unor vieţi închinate lui Hristos

                De când a fost tipărit romanul, am avut prilejul de a afla de la cititori diverse idei cu privire la destinaţia unei astfel de cărţi.                      Astfel, recomand cartea pentru:
–  un cadou la zi aniversară
–   un cadou pentru un prieten bun, cu sau fără o ocazie deosebită
–   un cadou pentru părinţi, bunici, nepoţi, etc.
–   un premiu la vreun concurs de profil literar
–   un premiu pentru final de an şcolar

În ceea ce priveşte oferirea cărţii ca premiu, consider că fiind scrisă de o tânără de nici 20 de ani, ea este primită cu bucurie de tinerii de această vârstă.  Am mărturisit şi voi mărturisi în continuare că există pentru toţi o cale spre mai bine, însă depinde de noi dacă vrem să o găsim sau nu. Am scris pentru a oferi mai ales tinerilor prilejul de a vedea că se poate trăi mai frumos decât spune mass-media. Rămâne ca ajutorul oferit de toţi cei care sprijină atât cartea aceasta, cât şi celelalte cărţi creştin-ortodoxe pentru tineri, să facă posibil sprijinul acordat tinerii generaţii.

Să ne gândim că o carte poate face foarte mult bine cuiva, iar dacă noi suntem cei care dăruim, cu siguranţă Dumnezeu ne va răsplăti şi nouă. Încurajez oferirea de cadouri ce conţin cărţi religioase, tocmai pentru că în ultima vreme am întâlnit nenumăraţi tineri care au conştientizat şi au afirmat că s-au folosit mai mult decât au crezut de o carte duhovnicească. Fiecare dintre noi poate ajuta pe cineva să se apropie de Adevăr, deci vă îndemn să sprijiniţi cartea ortodoxă autentică, oricare ar fi ea.

                                                                    Cu mulţumiri tuturor celor care m-au sprijinit şi încurajat,
                                                                                    Cătălina Dănilă

                                                                                                                                                                                       22 mai 2012

Scrisoare către Dumnezeu, de Cătălina Dănilă

Doamne, Dumnezeul inimii mele,

Plâng. Plâng de câteva zile și simt cum toată ființa mea se pierde între trecut și viitor, fără nicio urmă de regret. Mă doare Doamne, mă doare nepăsarea și necredința mea. Ieri, când Ți-am vorbit, am simțit o mângâiere tainică a chipului Tău blând. Și simțeam că în sfârșit Cineva mi-a atins cu grijă sufletul meu încărcat cu prea mult păcat. Postul Mare m-a învățat să rabd. Am suferit alături de Tine, Doamne! Zilnic am plâns pentru durerea noastră ce se afla în Tine. Ți-am mai spus, ești cel mai bun Prieten al copilei din mine. Spui că par puternică? Așa e Doamne, așa e. Par…Toată viața am părut altceva decât am fost. De asta am luat neclintita hotărâre de a rupe fosta ființă din mine. Râvnesc la ce-i mai sfânt, Dumnezeul meu. Plâng, iar lacrimile curg pe obrajii mei lipsiți de culoare. Sunt palidă de plâns și de-ntristare, dar merg în continuare pe drumul acela despre care nu demult îmi vorbeai Tu. Poteca e îngustă, dar gust fiecare lacrimă, dar și fiecare bucurie din ea. Chiar zilele trecute un cunoscut mi-a spus că nu Te cunoaște. De ce oare, Prietenul meu iubit?  Eu ştiu că Tu întotdeauna ești alături de toți, și mai ales de cei care au atâta nevoie! În zilele astea, toți oamenii se plâng: ori de durere, căci ai îngăduit ca acest cancer să se oprească asupra atâtor persoane; ori pustiire sufletească, ori altceva. Și cum stăteam eu în mijlocul bisericii de sub stâncă, rugându-mă mi-am dat seama că de fapt toate acestea le îngădui spre folosul nostru. Îmi amintesc cu atât drag de părintele Porfirie din Grecia! Sfinția Sa spunea că acest cancer….este boala iubirii. O, Doamne! Ce cuvinte mari pentru un suflet pustiit ca al meu. Dar mă ridic și Te râvnesc atât de mult…încât uneori simt că sunt plină de duh. Trup mai am? Deseori mă întreb, Doamne al puterilor. Dar știu că vei fi cu noi, căci pe altul în afară de Tine nu avem. Nu avem, și ne simțim rău și rău…și din ce în ce mai rău, căci dacă Tu ne vei părăsi pe nimeni nu mai avem. Știi unde sunt acum? Știu că știi, dar simt nevoia să Îți repet. Sunt aici, la căsuța mea de la marginea pădurii, de lângă satul în care mi-am trăit anii cei mai frumoși, adică pe toți. Toți mi-au fost, sunt și vor fi frumoși, pentru că m-ai adus Doamne în viața aceasta ca într-un rai preasfânt, mi-ai acordat prilejul de a vedea cerul ca un potir albastru și adânc. Și după cum părintele Iustin Popovici spunea despre smerita căprioară ce rabdă răutatea omului, Îți spun și eu cât de mult iubesc căprioara! Săptămâna trecută mi-ai oferit cel mai de preț cadou: mi-ai îndreptat pașii repezi spre schitul acela uitat de lume, și înaintea mea ai trimis de veghe plăpânda căprioară. Știu Doamne, nu meritam, căci sufletul meu nu Te iubește așa cum ar trebui. Vei vedea roua lacrimilor mele pe hârtia aceasta fină și plină de puritate. O să amintesc și despre ea spre sfârșitul scrisorii mele. Am plâns atât de mult când am văzut căprioara aceea! Dar am plâns de bucurie. Am simțit o bucurie ca și atunci când m-am ridicat de la spovedanie. Aș fi vrut să zbor și să ajung să Îți mai mulțumesc măcar o dată. Veșnicia mi-a căzut pe umeri. Uneori nu îmi vine să cred, căci întotdeauna am crezut că veșnicia e o grea povară. În schimb, zilele astea am descoperit că ea este cu adevărat cea mai mare binecuvântare. Primele dăți când am pășit în Casa Ta, am crezut că ești aspru și atât de rău…încât doar prietenii foarte apropiați ai Tai Ți se pot alătura. Nu am putut  să Te privesc în ochi, Doamne, și am plecat. Sufletul meu căuta în continuare Dreptatea, Adevărul dar mai ales Iubirea. Și atunci am citit o parte din scrierile Fericitului Augustin, care a spus cu atâta căldură sufletească Cântă şi mergi mai departe, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu. Am simțit cum îmi cade cerul pe cap, și o bucurie imensă mi-a răsfățat făptura plăpândă. O, Doamne, atunci am aflat că Tu nu ești nimic altceva decât Iubire. De atunci mi-am dat seama că am prins taina Ta în inima mea. O păstrez cu multă sfințenie, grijă și gingășie. La început de primăvară așez ghiocei albi aici, vara Îți aduc trandafiri frumos mirositori, toamna peisajul mirific și iarna albul pur. Toate sunt ale Tale Doamne, dar greu mi-a fost să înțeleg cum ni le-ai dat nouă! Mă folosesc cu grijă de tot ce mi-ai lăsat, dar să știi că de fiecare dată dragostea Ta covârșește inima mea întunecată. Nici măcar nu știu ce să-Ți cer, căci mă simt atât de nevrednică de tot ceea ce ține de Tine, încât uneori aș vrea să cred că dacă voi proceda ca pruncii cei neștiutori, gen al închiderii ochilor albaștri lăcrimați cu scopul ca cel din față să nu te mai vadă, voi fi mai fericită. Nu știu exact unde mă aflu, nici stare sufletească nu am pentru a reciti scrisoarea. Dar Ți le-am scris pe toate cu multă luare-aminte, căci nu din frică fac toate acestea, ci din mare iubire și rușine. Pot să Îți mai cer ceva? Nu îmi mai da atât de multe, căci nu știu să le folosesc cum trebuie. Eu iubesc, dar nu știu să iubesc cu adevărat; plâng, dar nu știu să plâng cu adevărat; suspin, dar nu din străfundul sufletului meu. La cele mai nefericite întâmplări din scurta mea călătorie de până acum, prin această viață, am avut puține momente de durere totală. Mai ții minte când mi-ai trimis în ajutor pe prietenii Tăi? Sfinții mi-au venit în ajutor în nenumărate perioade grele. M-au luat de mână și m-au purtat spre veșnicie. Uite, chiar acum copacul din fața casei dă să înflorească. Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Zarzărul acesta mă umple cu atât de multă bucurie! Și dacă aici, pe pământ, atâtea sunt de multe și frumoase, mă gândesc cu suspin că nu voi putea nici de departe privi frumusețile Raiului, de aș ajunge acolo. Doamne…încă să nu-mi dai, frumusețile din Rai. Dintotdeauna florile ortodoxiei m-au încununat cu multă pace sufletească. Zilnic plâng din prea multă pace. Era să uit! Cât de mult îmi place soarele, dar cât de tare iubesc ploaia! Am trăit o noapte superbă acum vreo lună…când a plouat. Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viață. Eram singură în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Tu mă iei de mână…
Tu știi că nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori am impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată  sau eu o complic mai tare? Eu greșesc, dar vreau cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Tine. Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu sunt eu, singură într-o lume cu puțină credință. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. În trecut credeam asta pentru că nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, deci ajunsesem la concluzia că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama că de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul… Şi atunci când sufletul mă apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindeam să cred că nu) mă mustră, încep să mă gândesc la lucrurile cu adevărat importante. Mă mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul meu încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei – care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plin de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Tu aştepți întoarcerea mea; Tu plângi pentru pierderea mea în lucrurile omeneşti și muritoare. Și eu plâng într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schițez câte un zâmbet care mă face uneori să cred că glumesc. Și îmi tot spuneam că glumesc și glumesc și iar glumesc, dar într-un sfârșit îmi dădeam seama că nu e așa. Eu chiar vorbeam serios și îmi ceream de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Îmi  spuneam că Dumnezeu mă iubește și să nu mă cert cu El că nu am reușită…Da, Doamne! Îmi vorbeam eu, mie. Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nicio abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.
O, Doamne. Cât de mult îmi bucură sufletul Prohodul închinat Ție, chiar înaintea Învierii Tale. Căci în mormânt Viață, pus ai fost Hristoase. Cu un pelican Te asemănăm, după spusele sfinților. Învierea Ta îmi inundă sufletul de iubire și curaj de viitor. Sfințenia Ta mă face să pașesc în fiecare zi cu mai multă dragoste de viață. Nu pot uita că Tu ți-ai dat viața și pentru păcatele mele cele multe și nenumărate. Știu că încă suferi mult pentru ele, Iubire veșnică! Tare mi-aș dori să fac ceva, orice…și un oricât de mic gest prin care măcar pentru o clipă să Te bucur! Vreau infinit de mult să Te văd în Împărăția Ta cea veșnică, și să Îți cânt Osana în veșnicie. Sunt o copilă cu suflet mic și aproape pierdut, dar nu Doamne, nu îmi voi pierde nădejdea. Mi-am pus mâinile pe genunchii omului de lângă mine și am simțit cum sufletul meu s-a odihnit. Dar nădejdea este cea care mă mai ține în viață. Să îți mai spun și cât de frumoși sunt sfinții tăi. Tare mult se bucură inima mea când îi vede. Da…și să te mai rog ceva. Coboară Doamne, mâine în timpul Sfintei Liturghii în inima mea și lasă în ea pacea Ta cea sfântă. Privesc des pădurea de brad din spatele bisericii și spun mereu că toate cu înțelepciune le-ai facut. Îmi imaginez că prin vârfurile brazilor reverși lumină. Tot pământul e plin de lumina Ta, Doamne. De praznicul Învierii Tale simt nevoia să vestesc asta tuturor. Dar vreau de acum înainte ca tot timpul anului să fac asta. Sunt multe taine ce încă nu le-am putut pătrunde, dar duhovnicul meu mă ajută enorm. Da, vreau să Îți mulțumesc că mi-ai dat să întâlnesc un asemenea duhovnic. Nu știam nimic din tainele Tale, dar încet-încet am început să mai înțeleg câte ceva. Duhovnicul mi-a spus, atunci…la ultima mea spovedanie din mijlocul nopții, că dacă vreau să Te înțeleg să încep să Te iubesc. Ce cuvinte frumoase…Aș fi vrut să vin și să spăl rănile Tale cu lacrimile mele. Ți-am mai spus Doamne…că plâng, dar nu știu cum să plâng ca să fie bine. Lacrimile răsărite în timpul rugăciunii îmi umplu sufletul de mireasma iubirii Tale.
O, Doamne! Aș vrea să Îți mai vorbesc…dar știu că oricum gestul meu e copilăresc. Dar Te rog, caută la puțina credință din sufletul meu și scufundă-mi puțina sensibilitate în adâncul iubirii Tale de oameni. Îți mulțumesc că m-ai primit la Tine pe pământ și Îți mulțumesc că faci ca în fiecare dimineață să văd frumusețe în fața ochilor mei întunecați de păcat. Ți-am scris această mică scrisoare cu lacrimi încărcate de iubire, pe hârtia Ta sfântă: cerul. Vântul șterge ușor cuvintele mele, dar lasă în urmă mireasma iubirii și păcii.
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, pleacă urechea Ta spre ruga mea. Doamne, pentru mimicnicia iubirii mele pentru Tine, nu mă uita. Doamne, Dumnezeul dreptății mele varsă ploaie de credință, nădejde și dragoste peste sufletul meu pustiit și încarcă ființa mea plăpândă cu florile cele nestricăcioase ale ortodoxiei. AMIN.