Arhive etichetă | ecatherine

În depărtări…

DSCI3120M-am așezat o clipă în sufletul omului de lângă mine și am încercat să mă odihnesc. I-am luat mâinile lui în mâinile mele și am încercat să mă încălzesc. Mi-am pus capul meu pe umărul lui și am încercat să vărs măcar o lacrimă. L-am luat în brațe și am încercat să mă simt protejată. L-am privit în ochi și am încercat să privesc dincolo de ei… Am văzut totul, dar mai puțin pe mine. Străzile pustii ale orașului nu îmi ofereau nicio mângâiere, așa că am luat drumul Catedralei. Atunci când ceri ajutorul unui sfânt pentru o perioadă mare de timp în cadrul aceleiași probleme, simți nevoia să mergi și să anunți orice schimbare. Așa cum mersesem de fiecare dată când avusesem nevoie de ajutor, am considerat că e momentul să îi spun că totul s-a terminat. Că începe o altfel de perioadă și că ochii omului în care am crezut nu mă mai au. Că ochii omului pe umărul căruia plânsesem, sunt goi. În astfel de momente nu îți rămâne decât să mergi să le vorbești sfinților despre durerile tale… Catedrala era aproape goală, așa că mi s-a părut necesar să mă așez pentru câteva clipe lângă racla impunătoare din fața mea. Mă bucuram pentru a nu știu câta oară că exista cineva care mă așteapta oricând și care e gata să mă asculte din nou. Din nou acolo, din nou vorbind despre aceeași durere. Câteva lacrimi începuseră să își facă apariția pe obrajii mei palizi, sătui de tristețe… Sfânta mă asculta din nou și, ca niciodată, nu mai spunea nimic. Oare se săturase să audă din nou aceeași poveste? Și totuși ceva era diferit: venisem singură. Singură de tot. Îmi spusese de atâtea ori ce trebuie să fac și de atâtea ori nu o ascultasem, încât în adâncul suferinței mele începusem să îi dau dreptate. Îmi spusese ce să fac ca să îmi fie bine și eu nu făcusem nimic altceva decât neascultare. M-am încăpățânat să cred în inexistență, să cred că totul va merge împotriva strigătelor celor din jur. Îmi aminteam printre lacrimi cum duhovnicul îmi spusese încă de la început că nu va merge, că lucrurile nu sunt deloc bune… După atâția ani în care credeam că știu ce înseamnă ascultarea de duhovnic, mi-am dat din nou seama că nu conștientizasem deplin. Doar atunci când dai de necaz începi să înțelegi privirea pătrunzătoare și sfaturile directe ale duhovnicului. Încă o dată, încă o lecție pentru a înțelege că duhovnicul știe, simte, te poate ajuta dacă îi dai voie. Când nu îi dai voie la timp, îi dai voie după ce te rănești…

Acolo, cu inima rănită și cu sufletul lăcrimând, m-am ridicat să-mi așez mâna mea pe mâna sfintei. Am ridicat-o înapoi rapid. Ce se întâmpla? Am simțit o căldură imensă, însă am crezut că mi s-a părut. M-am mai rugat o dată pentru liniștea sufletului meu și pentru pacea celui ce plecase de lângă mine. Am atins mâna și am simțit din nou același lucru. La fel și a treia oară. Am încremenit, însă nu am mai putut plânge. Căldura aceea duhovnicească, dar totuși reală…mă liniștise instantaneu. Parcă o voce mi-ar fi șoptit că oamenii vin, pleacă, iubesc, urăsc, strâng în brațe și oferă lovituri. Evident, e dureros să vezi că omul de lângă tine nu mai vrea să te cunoască, însă uneori cele mai bune decizii sunt și cele mai dureroase. Însă, repet, indiferent cât ne-ar fi de greu, e bine să avem puterea de pune punct atunci când trebuie și de a face ascultare de duhovnic. Nu o ascultare orbească, ci una logică, dătătoare de pace. Mântuirea nu o vom obține stând degeaba, ci lucrând. Experiență nu vom dobândi aproape niciodată din lucrurile frumoase, ci din cele dureroase. Atunci când vom plânge, atunci vom învăța. Atunci când vom plânge cum trebuie, atunci ne vom și ruga cum trebuie. Fără niciun fel de gând, am pășit spre ieșirea din Catedrală. La ieșire, cineva se apropie de mine și îmi zice: Dacă îl cauți pe el, să știi că a plecat…

Știu. A plecat de tot. Știu, mi-am zis ca pentru mine și m-am cufundat din nou în întunericul nopții, păstrând cu grijă tot. Tot ce era în sufletul meu.

Îmi văd amintirile…

Îmi văd amintirile în depărtare și mă rog fără să știu cum. Nu știu dacă ar trebui să mă rog ca ele să dispară sau să rămână pentru totdeauna în inima mea… Îmi văd propriul suflet zdruncinat, plin de răni cicatrizate, dar gata oricând de sângerare. Ce-ți mai poți dori când nu mai există dorință? În acele momente în care simți că nimic nu mai are rost, când totul se termină cu o banală încercare, începi să crezi în inexistența dorințelor. Amintirile dor! Dor mai tare decât îți poți imagina atunci când le strângi. Dacă am ști cât dor, probabil am încerca să nu le mai primim în adâncul gândurilor noastre. Însă atunci când ne vizitează, atunci când își fac simțită prezența, sufletul sângerează. Când le strângem, în momentele acelea de bucurie sufletească…nici măcar nu ne punem problema că mai târziu vom suferi, că mai târziu ne vom răni noi, cu mâna noastră. Nici nu știi cum e mai bine. Nu știi dacă ar trebui să îți mai permiți să fii fericit, pentru ca mai apoi să plângi din nou. Radu Gyr spunea ca de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Lacrimile te fac să vezi lucrurile mai limpede, te fac să îți dai seama de lucruri și de fapte atât de adânci! Plânsul îi ajută pe cei ce pot plânge, însă cei care se macină în interior și nu reușesc să se exteriorizeze, își varsă lacrimile în propriul suflet…

Din păcate, ceea ce ne lipsește multora este curajul de a recunoaște. Curajul de a recunoaște totul, în general vorbind, în viață. Ne este frică fie de noi, fie de ce vor crede alții despre noi, fie de ceea ce ni s-ar putea întâmpla după ce vom spune lucrurilor pe nume. Frica nu este a creștinului autentic! Nicidecum! Frica nu îl caracterizează pe creștinul ortodox. Dacă creștinii din trecut ar fi fost fricoși, n-ar mai fi existat mucenici. Cei care se vor apăra zicând că nu mai este vremea muceniciei și deci, frica nu mai poate exista, se înșeală. Putem mărturisi fără să ne taie capul cineva. Putem să ne arătăm lipsa fricii chiar și în zilele noastre. Nu ne trebuie un cadru public de mărturisire. Mărturisiți și celor de lângă voi că nu vă este frică, spunând lucrurilor pe nume, recunoscând ceea ce gândiți, ceea ce simțiți. Nu vă ascundeți, indiferent de ce vor zice ceilalți despre voi. Avem nevoie de creștini demni, care să nu se teamă de nimic, deci cu atât mai puțin de lucrurile mărunte! De creștini care să nu se clatine la orice bătaie de vânt, care să aibă puterea de a vorbi celui de lângă el chiar și după o dezamăgire, care să aibă curajul de a privi în ochi omul de lângă el, indiferent de situație. Dacă nu te simți vinovat cu nimic, ridică ochii si spune asta! Dacă te simți vinovat, ridica-ți ochii și recunoaște-ți neputința. Nimeni nu are dreptul să judece, să condamne! Toți greșim, însă nimic nu ne dă dreptul de a fi fricoși și de a refuza să fim creștini mereu, adică toată ziua și toată noaptea. Nu doar în momentele bune! Toți suntem buni când ne e bine. Omul adevărat se vede la ispită, atunci când sunt prezente necazuri care te zdruncină din rădăcini, care te fac să vezi că ești nimic fără Dumnezeu…

Lacrimi? Zâmbete? Regrete? Poate toate, poate nimic… Doar amintiri? Poate multe, poate deloc. Ce doare? Când vezi că cei dragi ție nu mai vor să se ridice, să cugete și să vadă dacă e, unde e problema. Însă indiferent de ispite, tu trebuie să fii onest în continuare. Chiar dacă cel de lângă tine nu mai are puterea de a îți vorbi, de a te privi în ochi și de a-ți spune ce se întâmplă, mergi mai departe. Mai departe, spre a-ți culege alte amintiri care să te bucure sau să te rănească din nou. Cu onestitate mergem mai departe, cu gândul că am vrut să iasă bine și că a ieșit un bine pe care nu-l cunoșteam. Vom face cunoștință cu el și ne vom arăta încântați. De ce? Pentru că viața merge înainte…

Cerul plânge cu fulgi…

390678_340086069351888_100000514927390_1332125_594840191_n

Cerul plânge cu fulgi. Eu plâng cu lacrimi. Aş vrea să pot plânge la fel ca El, dar încă nu am ajuns la această măsură. Frigul de afară îmi intensifică starea de rău, dar încă sper la mai bine, nădăjduiesc la pacea Lui. Mă gândeam zilele trecute la o ispită pe care am simţit-o foarte prezentă în viaţa mea, dar şi în viaţa celor din jurul meu. În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi prieteni sunt trişti. Atât de trişti încât nu mai au puterea nici să plângă. E o artă şi cea de a plânge, însă atunci când nu mai poţi face nici măcar acest lucru, efectiv nu mai ştii cum să te comporţi. Ideea aceasta de nefericire este cu siguranţă o ispită. Cred că foarte mulţi tineri cad în asta, mai ales din cauză că nu comunică când şi cum trebuie. Ne dorim cu toţii o rezolvare rapidă a problemelor noastre, însă aproape tot timpul tindem să nu vedem ajutorul primit de la Dumnezeu. Se spune că tristeţea vine atunci când ne legăm sufletul de lucrurile materiale, pământeşti. Dacă am putea să nu facem asta, nu am mai suferi atât. Dar noi nu avem puterea de a ne folosi de lucrurile din jurul nostru cu ideea că ele nu ne aparțin. Spunem că tot ce avem ne aparține. E casa noastră, mașina noastră, hainele noastre… Ele nu ne aparțin, însă. La fel ne legăm și de persoanele din jurul nostru. Ne încredem atât de mult în ele, încât atunci când fac ceva ce noi considerăm greșit, ne mâhnim extrem de tare. Tulburarea ne apasă, nu ne mai putem ruga, nu mai putem face aproape niciun lucru. Când omul de lângă noi ne dezamăgește, vine din nou momentul în care ne dăm seama că nu trebuia să ne punem încrederea în oameni, ci în Dumnezeu.

Soba lângă care stau acum e caldă. Aș vrea ca și în sufletul meu să fie la fel, însă nu e. Ne mai trebuie medicamente duhovnicești. Spovedania și Sf.Împărtășanie ne pot ajuta foarte mult. Aș pleca și acum în căutarea lor… Mergeți, mergeți și voi !

Acum, că se apropire sărbătoarea Nașterii Domnului, încerc să îmi păstrez în suflet o sclipire de mulțumire sufletească. Măcar atât ar trebui să păstrăm în fiecare zi în sufletul nostru, pentru ca toate să meargă cât de cât pe drumul cel bun… Adică, chiar dacă aveți toate motivele pentru a nu zâmbi, împotriviți-vă acestor motive și faceți acest lucru. Atâta pace sufletescă poate produce un zâmbet, încât dacă ați conștientiza acest lucru, nu ați mai înceta să o faceți. Am mai spus-o și o mai spun: Dumnezeu ne vrea fericiți, însă faptul că suntem liberi ne face responsabili. Nu e deloc greu să trăiești o stare de monotonie, însă cred că avem o responsabilitate și cu privire la starea noastră de fiecare zi. Triști pentru păcate, bucuroși pentru modul în care Dumnezeu încă mai are răbdare cu noi, încă ne mai încearcă pentru a ne arăta cât ne iubește…

Post cu mult folos duhovnicesc în continuare!

Aș vrea…


Aș vrea ca tu să-mi spui acum

Că mâine ne va fi mai bine.

Și că pornind pe-același drum,

De mână pururi ne vom ține.

 

Aș vrea…tu să te pierzi pe veci,

În fruntea mea senină,caldă,

Și-ntotdeauna să te-neci

În lacrima-mi de-a pururi albă.

 

Eu nu te vreau doar azi și mâine,

Eu pentru totdeauna vreau

Să împărțim aceeași pâine,

Și din paharul tău să beau.

 

Și-atunci când bucurii vor fi

Noi împreună să zâmbim.

Noi și pe noapte și pe zi

Cărți sfinte multe să citim.

 

Când mari necazuri vom avea,

Noi împreună să le trecem.

Noi să tot știm că vom putea,

Să izbutim și-n Cer să mergem.

 

De vom avea copii vreodată,

Să-i creștem în credință tare.

Tu fi-vei credinciosul tată

Ce va putea păși pe mare.

 

Iar eu,de-oi fi o mamă bună,

Să pot să strâng la brațe-un pui.

Să câștigăm noi…o cunună.

Ceva mai bun în viață nu-i!

 

Acum tu să nu plângi,copile.

Eu sunt departe,și tu știi.

Dar tuturor,într-una zi-le

Că tu la mine ai să vii.

 

Iar eu,cu lacrimi mari pe față,

Te-oi aștepta mereu-mereu.

Te-oi aștepta întreaga viață,

Chiar fi-va bine,fi-va greu.

 

Eu te sărut pe fruntea-ți albă

Și-ușor eu ție îți șoptesc.

Mi-e dor de inima ta caldă.

Eu te aștept și te iubesc.

 

Dă-mi sens….

 

Dă-mi sens, dă-mi viață, dă-mi putere.

Dă-mi apă, dă-mi aer- nu avere.

Dă-mi lacrimă, dă-mi zâmbet și credință,

Dă-mi suflu, dă-mi minte, biruință.

 

Dă-mi dragoste și dă-mi și viață,

Dă-mi și un ac, dă-mi și o ață

Și dă-mi de vrei și o povață

Pe-atât de bună și isteață!

 

Și de mai vrei să-mi dai speranță,

Să nu mai vii nici în vacanță

Ca să vezi lacrimi pe-al meu chip,

Să nu mai vii. Atât îți zic.

 

Și de-oi vedea că nu mai zic

În nici o zi, nimic, nimic,

Atunci tu ai să știi că eu

O mână de pământ mai vreu’.

 

Sunt iar acolo, unde-am fost

Unde nimic nu are rost

Sunt iar acolo undeva,

La casa mea. La țara mea.

 

Să nu mă plângi tu niciodată,

Și de se va-ntâmpla vreodată

Să-ți uzi tu fața cristalină,

S-o faci cu mintea tot senină.

 

 

Și să încerci să vii la mine,

La-acel mormânt din cimitir.

Și-atunci când te-oi vedea pe tine,

Spre cer privi-voi în potir.

Bucuria de a te simți înțeles – de Pr. Savatie Baștovoi

Nimeni nu stie ce este in sufletul omului, decit numai omul insusi si Dumnezeu. Sufletele noastre se intilnesc in ginduri si in emotii si de multe ori tresalta simtind ca s-au unit. Cind sufletele se intilnesc unul cu altul, ele se cunosc si se inteleg. In Duhul Sfint sufletele sfintilor se unesc si se recunosc si aceasta este adevarata bucurie.

Nimeni nu se bucura, decit regasindu-se in altcineva. Numai in Duhul Sfint oamenii se pot cunoaste unul pe altul si pot trai bucuria deplinei regasiri, pentru ca in afara de aceasta intilnire totul este nedeplin si schimbator.

Pe pamint noi ne cunoastem in parte si asta din cauza ca sufletele noastre sint impartite din pricina multelor dorinte. Oamenii au obiceiul sa se identifice cu propriile dorinte si din aceasta cauza se indeparteaza de ei insisi. Atunci cind doi oameni cu dorinte comune se intilnesc, ei se bucura si se imprietenesc. Vazind in celalalt doar propriile dorinte, ei ajung sa creada ca se cunosc unul pe altul si ca se inteleg.

Viata insa ne schimba pe toti, pentru ca unele sint dorintele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinsi de grijile familiei si altele ale batrinilor. Viata ne arata ca prieteniile se leaga la tinerete, dar arareori vei gasi un batrân care sa poata spune despre cineva ca ii este prieten. Oamenii se despart din cauza ca dorintele lor se schimba.

Singuratatea sufleteasca in care petrec majoritatea oamenilor ne descopera cit de putin ne cunoastem unul pe altul si cit de putin ne cunoastem pe noi insine.

Ca orice om, am cautat si eu sa ma inteleg pe mine insumi. In tot acest rastimp am inteles ca nu este pe pamint o bucurie mai mare decit aceea de a te regasi in altcineva, pentru ca atunci simti ca tot ce ai trait si ai acumulat in decursul vietii tale nu este o minciuna. Atunci cind te regasesti intr-un om, simti ca il iubesti. Il iubesti pentru ca te iubesti pe tine? Da. Dar oare eu ma iubesc pe mine? Cred ca nu. Si atunci cum ma pot iubi pe mine in celalalt? Tocmai pentru ca pe noi insine nu putem sa ne iubim decit in celalalt si nu iubim atit ceea ce sintem, cit ceea ce am putea sa fim si poate ceea ce ar trebui sa fim.

Din copilarie si pina acum eu am iubit multi oameni. I-am iubit omeneste, nu duhovniceste, asa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatal meu pentru ca era puternic, am iubit-o pe mamica pentru ca ea ma iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru ca ma gândeam ca este singurica si l-am iubit pe fratele meu pentru ca semana cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru ca avea muschi si putea sa faca acrobatii cum nu mai vazusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictura, Ivan Grigorievici, pentru ca desena si picta asa cum eu nu mai vazusem. Mai apoi, ca orice om, m-am indragostit de o fata pentru ca mi se parea ca o fata ca aceea eu nu mai vazusem.

In sfirsit, m-am minunat pe rind de Cosbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh si o multime de alti oameni in care s-a regasit pe rind sufletul meu, pentru ca mi se parea ca toti acesti oameni au facut lucruri cum eu nu mai vazusem si au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine ma fascina oricine putea sa-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru ca in adincul meu eu stiam ca sufletul este fara de margini si ca in el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atit de grozave, incit mintea mea de atunci nici nu putea sa le cuprinda.

Totusi, eu am fost foarte nestatornic in indragostirile mele. Pana in clasa a patra am reusit sa schimb scoala de sport pe scoala de muzica si scoala de muzica pe scoala de pictura. Pina la urma am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii multi ochi au plins pentru mine. Asa s-a intamplat ca intr-o viata scurta am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri si activitati si oameni. Acesta nu a fost un lucru usor, pentru ca fiecare loc si fiecare om si poate ca fiecare poet citit a insemnat pentru mine o viata aparte, o viata pentru care a trebuit de fiecare data sa ma nasc si de fiecare data sa mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multa durere si amaraciune.

Eu m-am nascut ca un artist, am trait ca un artist, am simtit si am iubit ca un artist. Acum mi se pare ca si laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Cand eram copil de leagan, mamica ma imbraca in salopeta, ma lua cu ea calare pe cal si ma adormea in sa. Desigur, nici mama mea nu era o mama normala, cand ma avea in pantece canta, citea poezii, picta si facea si alte trasnai, crezind ca asa va reusi sa nasca un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simtit foarte neinteles intre artisti. De ce? Nu stiu, poate pentru ca toti artistii nu fac decat sa ceara altora sa-i inteleaga, o cer insistent si cu durere, bravând totodata cu nebunia si bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii vad in mine un calugar, un preot. Uneori pe strada adolescentii de 14 ani rad in urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alaturi, de parca niciodata n-as fi fost ca ei. Atunci sint un popa morocanos. A inceput sa-mi placa sa fiu un popa morocanos. De ce? Pentru ca nu mai simt nici o nevoie sa contrazic parerile pe care si le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru ca nimeni nu poate intelege pe nimeni, decat in Duhul Sfant. Si eu am pe Duhul Sfant? Nu pot sa zic, dar simt ca am fost inteles odata si pentru totdeauna si ca aventura cautarilor mele a luat sfarsit. Cine m-a inteles atat de profund, atat de dulce? Acesta e secretul inimii mele.