Arhive etichetă | durere

Ce faci atunci când nu știi ce să faci…

DSCI3823Drumurile lungi și dese, cheia marilor descoperiri mărunte… Atunci când te plimbi simți uneori nevoia să mai faci și altceva în afara cititului, iar atunci iei hotărârea de a-ți ridica ochii spre ceilalți. Se întâmplă rar, poate unora niciodată, însă uneori se întâmplă. Sunt ei, ceilalți. Sunt oamenii care trăiesc lângă noi și pe care îi vedem rar. Începutul lui decembrie aducea în sufletul meu liniște, o liniște din aceea adânc înfiptă-n cele mai îndepărtate colțuri ale omului din mine. O liniște ca cea pe care o ai atunci când privești cum iese fumul pe hogeagul unei case uitate de toți, pe-un deal, în depărtare. Mă întrebam unde-i fericirea lor, de unde le vine puterea de a sta cuminți deoparte, fără ca măcar să se gândească vreodată că le-ar lipsi ceva. Încep, pe zi ce trece, să îmi dau seama cât de diferit ne este modul de a fi mulțumiți. Cât de mult le trebuie unora pentru a se considera fericiți și cât de puțin altora pentru a avea aceeași mulțumire. Diferențele acestea de concepții pornesc de undeva dinăuntru. Acolo, în adâncuri, este sau nu este Cineva. Cu nevoia de a fi fericiți trăim, iar fericirea ni se arată uneori atât de slab, încât ne dăm cu greu seama ce trebuie să facem pentru a o prinde-n mâini, pentru a o strânge la piept, pentru a ne-o însuși.

Există momente când o trăim. Da, fericirea poate fi trăită. O trăim și ne bucurăm de ea cum putem, cum credem noi mai bine. Și-n clipele acelea uităm deseori că toate ale vieții noastre duc, inevitabil, la moarte. Și așa cum există momente de fericire, așa există și momente-n care ea dispare. Și stai atunci și-ți amintești mai bine decât oricând ce-i cu tine aici, ce-i cu tine-n viața aceasta trecătoare… Așezându-ne acolo unde sufletul nostru se odihnește cel mai bine, să stăm și să cugetăm. Dumnezeu ne vrea fericiți, iar perioada în care noi nu că nu suntem, dar nu ne considerăm așa, este tocmai pentru a ne convinge de dragostea Lui. Aud din ce în ce mai des sintagma Dumnezeu a uitat de mine. O, nu! Oricine putea uita de tine, dar El niciodată. De ce? Pentru că El e în tine și fiind acolo nu te poate uita. El te iubește mai mult decât toți ceilalți la un loc, El va veni și te va lua în brațe chiar și atunci când cel în care credeai cel mai mult te va uita… Te va uita pentru că și el e om, iar oamenii sunt plini de neputințe. Suntem mâhniți de neputința celui de lângă noi, tocmai pentru că poate cea mai mare nefericire a noastră e aceea de a ne suporta unii pe alții ( Nichifor Crainic). E greu să le-accepți, e greu să mergi mai departe, însă totul devine mai ușor când știi că indiferent de situație există Cineva care te așteaptă.

Și-n fericire și-n tristețe, cu gândul la Dumnezeu să mergem mai departe. Oamenii nu-s vinovați. Neputințele lor îi fac uneori să nu mai vadă cerul la fel cum îl vedem noi. Și atunci, în supărarea lor, fără a-i obliga, să-i luăm în brațe. Uite, vezi peticul acela de cer? Sper că-l vezi la fel de albastru ca mine. Da, e nevoie uneori să vedem cerul la fel de limpede. Nicicând nu doare mai mult ca atunci când vezi că nu poți depăși o ispită. Să vezi că e ispită și să simți că nu poți, uitând că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Alături de Fratele nostru mai mare, orice se poate…

Și tu, prietenul meu drag, privește cerul… Îl vezi mai albastru decât mine? M-aș bucura. Poate atunci, printre fulgii pufoși trimiși de Dumnezeu ca să-ți mângâie chipul, lacrimile tale nu se vor mai vedea. Pentru că acolo, în sufletul meu, încă există ceva. Ceva ce nu va îndepărta nici timpul, nici oamenii, nici fulgii. Ceva fără de care sufletul meu nu poate trăi și nici nu vrea să trăiască. Sufletului meu îi e atât de bine cu Hristos, încât începe să fie imun la tot ce-i trecător. Încă mai pătimește uitându-se-n văzduh, așteptând fulgii aceia care să-i șteargă lacrima de dor. De dorul Lui…

Reclame

Stropi de viață

Lacul Mănăstirii Cernica

Lacul Mănăstirii Cernica

Merg spre casă. A urcat adineauri în tren un băiat. Am auzit fără să vreau discuția dintre el și controlor. Copilul care are undeva la vreo 12 ani, încearcă să îl convingă pe controlor că merge la mama lui, cu trei trandafiri luați din grădină, ale căror petale sunt încărcate de ploaia ce tocmai s-a oprit. Continuă astfel rugămințile de a nu fi dat jos din tren, iar controlorul îi spune să stea liniștit. Vine și se așează chiar aproape de mine. A așezat trandafirii cu atenție lângă el, iar acum pare să fi ațipit. A privit pentru câteva minute în zare, așa pierdut încât parcă nu știa nici unde trebuie să meargă. Pare a suferi greu și toate-mi dau impresia că este un copil care a fost abandonat. Cu puțină sensibilitate sufletească reușești cu ușurință să îți dai seama de suferința celui de lângă tine, pentru că pur și simplu îți este transmisă fără a folosi niciun cuvânt. Mi-am amintit așadar de cât de mulți sunt copiii abandonați, copii de care părinții nu mai vor să știe dintr-un motiv pueril: nu erau pregătiți pentru așa ceva. Parcă fraza deja e expirată, tocmai pentru că are în ea o imensă doză de imaturitate. Ei nu-s pregătiți, însă copilul de câteva zile sau chiar numai de câteva ore uneori, este pregătit. Este pregătit pentru a înfrunta tot, de unul singur. Nu lasă Dumnezeu pe nimeni le necaz. Nu numai că-l ajută sprijinindu-l, ci chiar îl ia în brațe.

E a nu știu câta oară în ultimele săptămâni când mă gândesc intens la problema aceasta. Încerc să găsesc timp zilnic să mă uit în jurul meu și să văd ce se întâmplă. Una din primele concluzii a fost cea legată de tristețea oamenilor. Merg pe stradă grăbiți, gândindu-se la o mulțime de lucruri, de probleme, de treburi de rezolvat. Merg încruntați, făcându-și griji pentru viitorul care nici măcar nu le aparține. Ne facem griji pentru ce vom mânca mâine, pentru banii de care avem nevoie ca să ne plătim facturile, pentru o altă mulțime de chestii. Ne facem griji pentru toate. Dacă ar fi să ne gândim că în cele în care vom fi găsiți, în acelea vom fi judecați, ne-am speria. Îmi mărturisea un prieten zilele trecute că a încercat ca în drum spre facultate să nu facă altceva decât rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Devenise o obișnuință pentru el. Și nu mi-a zis asta pentru a se lăuda, ci pentru a-mi spune și a-mi mărturisi că se simte atât de liniștit, încât nici lui nu îi vine să creadă. Timpul oricum trece, noi oricum trecem de această viață și vom rămâne descoperiți în fața lui Dumnezeu. Așadar, pornisem de la ideea tristeții celor de lângă noi, tristețe pe care nu mai reușim să o vedem. Suntem din ce în ce mai preocupați de propria viață și ajungem să fim cu totul indiferenți de suferința celui de lângă noi. Această indiferență ne va costa mult în viitor, așa că trebuie îndepărtată de pe acum.

Cei din jur suferă, noi suferim. Atunci când îl vom înțelege pe cel de lângă noi, ne vom înțelege și pe noi. Ajutându-l chiar și cu o vorbă bună pe cel de lângă noi, ne ajutăm pe noi. Contează să vrem și să încercăm să facem asta.

Mă uit cu durere la chipul acestui copil. Parcă mă doare pe mine sufletul de durerea lui, căci se vede de la depărtare că ceva sau cineva i-a frânt sufletul mai demult. A fost probabil părăsit, iar acum încă mai găsește putere să meargă cu flori la mama lui. Ce poate fi mai frumos decât iertarea? Un suflet bun întotdeauna va ierta și va primi înapoi pe cel cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet. De ce? Pentru că fără iubire nu putem exista, pentru că văzând bunătatea celui de lângă noi vom ierta fără greutate. Fiecare are stropul de bunătate-n el. Faptul că noi îi vedem pe unii buni și pe alții răi nu depinde decât de sufletul nostru. Ochiul curat pe toate le vede curate. Când vom fi buni, îi vom vedea și pe ceilalți la fel. Tocmai de asta nimeni nu-și poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar își dă seama cât valorează altul pentru el. (Dumitru Stăniloae).

Așadar, nu știu cât valorez eu pentru cei din jur, însă știu precis că fiecare dintre voi valorează foarte mult în sufletul meu… Cam asta ar trebui să știm pentru a fi fericiți. De restul, cum am mai spus, are grijă Dumnezeu.

 

 

 

                                                                                    Toate cele bune!

                                                                                                Cătălina

În depărtări…

DSCI3120M-am așezat o clipă în sufletul omului de lângă mine și am încercat să mă odihnesc. I-am luat mâinile lui în mâinile mele și am încercat să mă încălzesc. Mi-am pus capul meu pe umărul lui și am încercat să vărs măcar o lacrimă. L-am luat în brațe și am încercat să mă simt protejată. L-am privit în ochi și am încercat să privesc dincolo de ei… Am văzut totul, dar mai puțin pe mine. Străzile pustii ale orașului nu îmi ofereau nicio mângâiere, așa că am luat drumul Catedralei. Atunci când ceri ajutorul unui sfânt pentru o perioadă mare de timp în cadrul aceleiași probleme, simți nevoia să mergi și să anunți orice schimbare. Așa cum mersesem de fiecare dată când avusesem nevoie de ajutor, am considerat că e momentul să îi spun că totul s-a terminat. Că începe o altfel de perioadă și că ochii omului în care am crezut nu mă mai au. Că ochii omului pe umărul căruia plânsesem, sunt goi. În astfel de momente nu îți rămâne decât să mergi să le vorbești sfinților despre durerile tale… Catedrala era aproape goală, așa că mi s-a părut necesar să mă așez pentru câteva clipe lângă racla impunătoare din fața mea. Mă bucuram pentru a nu știu câta oară că exista cineva care mă așteapta oricând și care e gata să mă asculte din nou. Din nou acolo, din nou vorbind despre aceeași durere. Câteva lacrimi începuseră să își facă apariția pe obrajii mei palizi, sătui de tristețe… Sfânta mă asculta din nou și, ca niciodată, nu mai spunea nimic. Oare se săturase să audă din nou aceeași poveste? Și totuși ceva era diferit: venisem singură. Singură de tot. Îmi spusese de atâtea ori ce trebuie să fac și de atâtea ori nu o ascultasem, încât în adâncul suferinței mele începusem să îi dau dreptate. Îmi spusese ce să fac ca să îmi fie bine și eu nu făcusem nimic altceva decât neascultare. M-am încăpățânat să cred în inexistență, să cred că totul va merge împotriva strigătelor celor din jur. Îmi aminteam printre lacrimi cum duhovnicul îmi spusese încă de la început că nu va merge, că lucrurile nu sunt deloc bune… După atâția ani în care credeam că știu ce înseamnă ascultarea de duhovnic, mi-am dat din nou seama că nu conștientizasem deplin. Doar atunci când dai de necaz începi să înțelegi privirea pătrunzătoare și sfaturile directe ale duhovnicului. Încă o dată, încă o lecție pentru a înțelege că duhovnicul știe, simte, te poate ajuta dacă îi dai voie. Când nu îi dai voie la timp, îi dai voie după ce te rănești…

Acolo, cu inima rănită și cu sufletul lăcrimând, m-am ridicat să-mi așez mâna mea pe mâna sfintei. Am ridicat-o înapoi rapid. Ce se întâmpla? Am simțit o căldură imensă, însă am crezut că mi s-a părut. M-am mai rugat o dată pentru liniștea sufletului meu și pentru pacea celui ce plecase de lângă mine. Am atins mâna și am simțit din nou același lucru. La fel și a treia oară. Am încremenit, însă nu am mai putut plânge. Căldura aceea duhovnicească, dar totuși reală…mă liniștise instantaneu. Parcă o voce mi-ar fi șoptit că oamenii vin, pleacă, iubesc, urăsc, strâng în brațe și oferă lovituri. Evident, e dureros să vezi că omul de lângă tine nu mai vrea să te cunoască, însă uneori cele mai bune decizii sunt și cele mai dureroase. Însă, repet, indiferent cât ne-ar fi de greu, e bine să avem puterea de pune punct atunci când trebuie și de a face ascultare de duhovnic. Nu o ascultare orbească, ci una logică, dătătoare de pace. Mântuirea nu o vom obține stând degeaba, ci lucrând. Experiență nu vom dobândi aproape niciodată din lucrurile frumoase, ci din cele dureroase. Atunci când vom plânge, atunci vom învăța. Atunci când vom plânge cum trebuie, atunci ne vom și ruga cum trebuie. Fără niciun fel de gând, am pășit spre ieșirea din Catedrală. La ieșire, cineva se apropie de mine și îmi zice: Dacă îl cauți pe el, să știi că a plecat…

Știu. A plecat de tot. Știu, mi-am zis ca pentru mine și m-am cufundat din nou în întunericul nopții, păstrând cu grijă tot. Tot ce era în sufletul meu.

Îmi văd amintirile…

Îmi văd amintirile în depărtare și mă rog fără să știu cum. Nu știu dacă ar trebui să mă rog ca ele să dispară sau să rămână pentru totdeauna în inima mea… Îmi văd propriul suflet zdruncinat, plin de răni cicatrizate, dar gata oricând de sângerare. Ce-ți mai poți dori când nu mai există dorință? În acele momente în care simți că nimic nu mai are rost, când totul se termină cu o banală încercare, începi să crezi în inexistența dorințelor. Amintirile dor! Dor mai tare decât îți poți imagina atunci când le strângi. Dacă am ști cât dor, probabil am încerca să nu le mai primim în adâncul gândurilor noastre. Însă atunci când ne vizitează, atunci când își fac simțită prezența, sufletul sângerează. Când le strângem, în momentele acelea de bucurie sufletească…nici măcar nu ne punem problema că mai târziu vom suferi, că mai târziu ne vom răni noi, cu mâna noastră. Nici nu știi cum e mai bine. Nu știi dacă ar trebui să îți mai permiți să fii fericit, pentru ca mai apoi să plângi din nou. Radu Gyr spunea ca de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Lacrimile te fac să vezi lucrurile mai limpede, te fac să îți dai seama de lucruri și de fapte atât de adânci! Plânsul îi ajută pe cei ce pot plânge, însă cei care se macină în interior și nu reușesc să se exteriorizeze, își varsă lacrimile în propriul suflet…

Din păcate, ceea ce ne lipsește multora este curajul de a recunoaște. Curajul de a recunoaște totul, în general vorbind, în viață. Ne este frică fie de noi, fie de ce vor crede alții despre noi, fie de ceea ce ni s-ar putea întâmpla după ce vom spune lucrurilor pe nume. Frica nu este a creștinului autentic! Nicidecum! Frica nu îl caracterizează pe creștinul ortodox. Dacă creștinii din trecut ar fi fost fricoși, n-ar mai fi existat mucenici. Cei care se vor apăra zicând că nu mai este vremea muceniciei și deci, frica nu mai poate exista, se înșeală. Putem mărturisi fără să ne taie capul cineva. Putem să ne arătăm lipsa fricii chiar și în zilele noastre. Nu ne trebuie un cadru public de mărturisire. Mărturisiți și celor de lângă voi că nu vă este frică, spunând lucrurilor pe nume, recunoscând ceea ce gândiți, ceea ce simțiți. Nu vă ascundeți, indiferent de ce vor zice ceilalți despre voi. Avem nevoie de creștini demni, care să nu se teamă de nimic, deci cu atât mai puțin de lucrurile mărunte! De creștini care să nu se clatine la orice bătaie de vânt, care să aibă puterea de a vorbi celui de lângă el chiar și după o dezamăgire, care să aibă curajul de a privi în ochi omul de lângă el, indiferent de situație. Dacă nu te simți vinovat cu nimic, ridică ochii si spune asta! Dacă te simți vinovat, ridica-ți ochii și recunoaște-ți neputința. Nimeni nu are dreptul să judece, să condamne! Toți greșim, însă nimic nu ne dă dreptul de a fi fricoși și de a refuza să fim creștini mereu, adică toată ziua și toată noaptea. Nu doar în momentele bune! Toți suntem buni când ne e bine. Omul adevărat se vede la ispită, atunci când sunt prezente necazuri care te zdruncină din rădăcini, care te fac să vezi că ești nimic fără Dumnezeu…

Lacrimi? Zâmbete? Regrete? Poate toate, poate nimic… Doar amintiri? Poate multe, poate deloc. Ce doare? Când vezi că cei dragi ție nu mai vor să se ridice, să cugete și să vadă dacă e, unde e problema. Însă indiferent de ispite, tu trebuie să fii onest în continuare. Chiar dacă cel de lângă tine nu mai are puterea de a îți vorbi, de a te privi în ochi și de a-ți spune ce se întâmplă, mergi mai departe. Mai departe, spre a-ți culege alte amintiri care să te bucure sau să te rănească din nou. Cu onestitate mergem mai departe, cu gândul că am vrut să iasă bine și că a ieșit un bine pe care nu-l cunoșteam. Vom face cunoștință cu el și ne vom arăta încântați. De ce? Pentru că viața merge înainte…