Arhive etichetă | carte catalina danila

O nouă apariție la editura Areopag – „Mi-e dor de Tine, Doamne” ediția a 2-a

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Fiecare perioadă are bucuriile și necazurile ei.

M-am gândit să împart cu voi bucuria din sufletul meu. “Mi-e dor de Tine, Doamne” a apărut din nou sub ochii celor care-și doresc să o citească sau recitească.

Ediția a doua cuprinde în plus un fragment din “Romanul omului bolnav de toate” ce va apărea în curând.

Cei care mai doriți cartea, vă rog să-mi scrieți. Site-ul catalinadanila.ro care apare pe copertă va fi disponibil zilele viitoare.

Mulțumesc tuturor pentru înțelegerea pauzei de doi ani în care nu am mai publicat nimic, însă vă mulțumesc mai ales pentru rugăciunile voastre și pentru sprijinul din momentele mai grele prin care am trecut în ultima perioadă.

Cu prietenie și bucurie întru Hristos,

Cătălina.

Romanul omului bolnav de toate – în curs de apariție

deznadejde1Întotdeauna am considerat cimitirul ca fiind cel mai înspăimântător loc în care un om poate ajunge, fie pentru o perioadă determinată de timp, fie pentru veşnicie. Asta a făcut ca în decursul timpului să ocolesc acest loc pe cât mi-a stat în putinţă, însă viaţa făcuse să nu-l pot evita mereu. Aşa că, dincolo de faptul că încă de mic copil relatasem tuturor dorinţa de a nu mă prezenta nici la înmormântarea părinţilor mei, am continuat în anii ce-au urmat să le dezvălui celorlalţi încă o dorinţă: să fiu îngropat fără sicriu. Şi în puţina mea înţelegere de la cei mai puţin de zece ani pe care-i aveam, nimeni nu m-a putut convinge că, indiferent cât de mult aş ocoli cimitirul, tot voi ajunge la un moment dat în el. Ciudat lucru, îmi spuneam eu pe atunci, neînţelegând de ce, aşa cum mă pot ruga pentru orice lucru lui Dumnezeu, nu m-aş putea ruga şi pentru îndeplinirea visului meu, şi anume cel de a nu fi îngropat într-un cimitir şi cu atât mai puţin într-un sicriu. Mă temeam atât de tare de aceste două lucruri care în final formau doar unul, încât ele deveniseră coşmarul meu de zi şi de noapte, ideea care nu mă lăsa să trăiesc, să respir, să zbor, ideea care nu mă lăsa să fiu eu. Mi-am dorit mult, mi-am dorit foarte mult să fiu eu, fără a şti de fapt cine sunt cu adevărat. Nu am reuşit niciodată să aflu cine sunt eu, eu – cel alături de care trăiesc în fiecare zi, alături de care aveam să ajung o dată, cândva, departe de acest moment, într-un sicriu şi inevitabil într-un cimitir. De ce??? De ce să nu fiu îngropat undeva la marginea sau în inima unei păduri de brad, ale căror vârfuri stau zilnic şi gustă din dulceaţa Cerului? De ce să ajung eu, făptura lui Dumnezeu, între câteva bucăţi de scânduri bătute temeinic în cuie? De ce să nu gust singur din dulceaţa pământului aşa, direct, fără a fi protejat pentru încă câteva săptămâni sau luni de materialul din care am fost creat? Urăsc cimitirul, urăsc sicriul, urăsc moartea, însă întotdeauna mi s-a spus că trebuie să le accept pe toate, căci puterea mea nu există în veşnicia lor. Aşa că am renunţat la a mă gândi la muritorul din mine şi am încercat să cred în veşnicie. Mi-am promis şi propus în acelaşi timp să mă gândesc continuu la fericirea veşnică, la fericirea ce mă aşteaptă dincolo de banalul cimitir de la periferia acestui oraş. Mi-a mers şi asta o perioadă, însă nu prea mult. Gândul că oasele mele vor rămâne tot într-un cimitir nu îmi dădea pace. Mi-am propus atunci să încerc să fug de moarte. Începusem să nu mai suport nici măcar să aud că cineva a murit, dar să mă bucur să aud că cineva a avut parte de o moarte mai ciudată, de genul avionului scufundat în vreun ocean. Ce oameni fericiţi, îmi ziceam. N-au parte de sicriu, n-au parte de cimitir, deci e bine… Fericirea însă dispărea repede de pe chipul meu, căci îmi aminteam că moartea, totuşi, venise şi la ei. Până acum, neputinţa aceasta nu mi-a dat pace deloc. Nu mă consider bărbat în toată puterea cuvântului, căci frica de moarte mi-a dărâmat şi singurele clipe de bucurie pe care le-am avut. Nici nu pot afirma că au existat clipe de bucurie, din moment ce toate au fost puse în umbră de momentul în care îmi aminteam că voi muri. Aşa a fost să fie. Mi-am ţinut promisiunea! Considerat de ceilalţi nebun, am refuzat categoric să mă prezint la înmormântarea mamei mele şi mai apoi a tatălui meu. Fratele meu a fost întotdeauna mai curajos, aşa că l-am lăsat să savureze singur momentele inedite petrecute la înmormântările părinţilor. Şi nu că n-aş fi putut suporta că au murit ei, însă n-aş fi putut suporta să-i văd în sicriu şi apoi părăsiţi de toţi în sinistrul cimitir. Scena ar fi continuat cu toţi ceilalţi plângând, ca să ce? Mortul tot mort rămâne şi tot în pământul rece ajunge… Şi uite-aşa, până la vârsta mea am refuzat să merg la înmormântări. Disperarea mea culmina şi în momentele în care treceam pe lângă vreun magazin cu obiecte funerare. O dată chiar am avut un şoc legat de acest lucru. Trecând pe lângă un astfel de magazin, mi-a fost dat să privesc un bărbat în toată firea cum se băgase în sicriul ce era sprijinit de unul din gardurile ce împrejmuiau terenul. Cel mai tare ma durut ca respectivul râdea, însă gluma aceea sinistră nu mi-a dat pace câteva luni bune. În nebunia aceasta a mea, a fricii de tot ce înseamnă moarte, am fost sprijinit de multe persoane. Familia şi prietenii mi-au fost alături mereu, am ajuns la vrăjitoare, la preoţi şi la psihologi, însă nimeni nu a reuşit să mă ajute cât de puţin. Am fost declarat, de aproape toţi, nebun. Şi probabil vă întrebaţi cine mi-a dat şanse de vindecare. Eu vă voi răspunde: preotul a fost singurul care mi-a spus chiar şi după zeci de crize şi chiar şi după vreun monolog din care nu reuşea să mă trezească oricât de mult ar fi încercat, că mă pot vindeca. Însă tot a existat ceva ce nu a mers… Dat fiind că întotdeauna am fost considerat altfel decât toţi ceilalţi, am luat şi eu hotărârea de a renunţa. Dar nu e atât de simplu pe cât credeţi. Când îţi este frică, îţi este frică până la capăt. Şi oricât de nebun m-ar fi considerat toţi ceilalţi, şi oricât de nebun m-aş fi considerat eu, în condiţiile în care omul de lângă mine ar fi putut scăpa uşor de prezenţa mea, eu nu puteam reuşi asta niciodată. Îmi era frică de trupul meu, de sufletul meu, de privirea mea. Încetasem orice relaţie, fie ea de prietenie sau chiar iubire, încetasem să râd, încetasem să plâng, încetasem să fiu om. Eram atât de conştient că am o problemă mare, mare de tot! Îmi dădeam seama în unele momente de faptul că am unele probleme de ordin sufletesc – ca să nu le zic psihice, însă nu aş fi vrut şi nici nu aş fi putut să recunosc asta în faţa tuturor. Mi-am propus de multe ori să mă sinucid, pentru a scăpa de povara acestei vieţi, însă a existat ceva ce nu m-a lăsat să o fac. Cred că deja bănuiţi ce… Evident: frica de sicriu, frica de cimitir, în fond, frica de moarte nu m-a lăsat să mă sinucid. Începusem să mă învârt în cerc, nu reuşeam să găsesc vreo soluţie la problema mea fundamentală şi asta începuse să mă termine sufleteşte. Mă durea capul, mă dureau mâinile, picioarele, mă durea sufletul, mă durea totul. Şi chiar atunci, după câteva luni de zile în care fratele meu refuzase să mă caute din cauza absenţei mele la înmormântările părinţilor, s-a gândit să facă marele pas. Vreau să recunosc că mi-a prins bine telefonul, mai ales că se nimerise într-o clipă de apogeu al deznădejdii. Fratele meu, singur şi el, probabil părăsit de toţi, s-a gândit să mă sune şi să mă invite în locul pe care-l uram, tocmai pentru a încerca să mă ajute. Nu puteam continua la nesfârşit acest joc, aşa că trebuia să intru într-un cimitir. Trebuia să fiu la el peste trei zile, de dimineaţă, pentru ca în jurul amiezii să o luăm la pas amândoi. Mi-a spus, râzând nebuneşte, că: va fi frumos. Ce înseamnă să nu ai o gândire lucidă şi să încerci să te fereşti de tot ce nu-ţi place, chiar dacă eşti conştient că nu vei putea scăpa la nesfârşit…! Să nu-mi dau eu seama ce va fi frumos, să nu-mi dau eu seama de ce să mă întâlnesc cu el tocmai peste trei zile şi de ce să mergem la cimitir în jurul amiezii, e uimitor de înjositor. Aşa s-a făcut ca eu să ajung să-l văd pe fratele meu cu ochii închişi în ceea ce uram mai mult: în sicriu, în cimitir, în moarte.
Credeţi că sunt bolnav? Şi eu cred la fel. Sunt bolnav de moarte…

În brațele lui Dumnezeu…

DSCI5130Există momente în viață când îți dai seama că într-adevăr toate gândurile se pot transforma în rugăciune. Că orice gând poate să îl cuprindă pe “Doamne”. Există clipe când nu ai nevoie de nimic altceva în afară de un spațiu în care să poți vedea câte ți-a lăsat Dumnezeu. Ai nevoie de câteva clipe în care să privești tot ce ai în jur pentru a te minuna, pentru a îți face sufletul să zâmbească.

Ceva în genul acesta este și perioada când ajungi să concretizezi că planurile nu prea au de-a face cu omul duhovnicesc. Că îți poate lua zile întregi să stabilești cum vei face, unde vei merge, cât vei sta și cum vei călători, iar în câteva clipe totul să se dărâme. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu lângă el mereu, care nu Îl vede în tot ce i se întâmplă, se tulbură. Însă omul credincios se bucură și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru cum a aranjat treburile; el are puterea de a vedea că e mai bună soluția asta venită într-o clipă, decât soluția găsită de el în câteva zile… Și atunci când ai puterea să faci asta, începi să vezi cât de trecătoare sunt cele din lumea aceasta și cât de mult contează să ai puterea de a nu uita de ce ai ajuns aici. Noi așteptăm foarte des minuni, impunem lui Dumnezeu tot felul de lucruri și uneori tindem să-L forțăm să facă așa cum vrem noi. Și e dureros poate că Dumnezeu nu te limitează niciodată libertatea. Dacă noi vrem, primim. Și chiar mă uitam zilele trecute la persoanele din jurul meu și vedeam că în majoritatea cazurilor au ajuns așa cum și-au dorit, chiar dacă nu bine. Dumnezeu nu e prigonitor, ci iubitor. Celor care o iau la vale, care se depărtează uneori fără să își dea seama de El, le mai dă câte un necaz tocmai pentru a își reveni. Și e atât de important să vedem că și în necaz Dumnezeu e alături de noi:

Și-n suflet când ți-este furtuna mai mare,

Când lacrima cade și rece și tare,

Cu ochiul curat spre cer tu privind

“Tu iartă-mă, Doamne!”  se-aude grăind.

Că Domnul te iartă și iarăși te cheamă

În inima-i caldă încet să te-adoarmă.

Cu tine rămâne atunci când ți-e bine,

 La greu El te ține, în brațe, pe tine!            

                                   

            Percepând necazurile ca fiind momentele în care Dumnezeu ne ține în brațe, lucrurile se simplifică foarte mult. Lăsarea în voia lui Dumnezeu este unul din cele mai bune decizii pe care omul le poate lua în viață. Atunci când facem asta, dăm la o parte planurile și nu ne mai chinuim sufletul cu treburi nefolositoare. O, Doamne, ce pace vom avea atunci! Tocmai încercarea de a face totul după mintea noastră ne obosește și ne distruge sufletește. E ciudat cum ne rănim singuri și ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape de necazuri, de supărări și altele, dând deseori vina pe El. E ca și cum cel mai bun prieten ne spune: “Hai să te țin de mână până trecem podul.” , noi îl refuzăm, cădem de pe el și strigăm cu îndrăzneală să ne ajute… Ne opunem ajutorului lui Dumnezeu și suferim fără să ne dăm seama, iar apoi Îl învinuim pentru toate necazurile. Evident, de cele mai multe ori uităm să Îl “învinuim” și pentru toate bucuriile noastre…

Să privim în jur și să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu, transformând orice gând în rugăciune. Încercați să priviți în jur atunci când mergeți pe stradă, iar dacă reușiți din când în când să prindeți vreun apus/răsărit, umpleți-vă sufletul cu el. Zilele trecute am întâlnit apusul în diverse locuri din țară, și n-am ezitat să mă opresc și să ma bucur de ele. Era câte-un apus de-mi venea să-l iau în brațe…

Trecut, prezent şi viitor, de Cătălina Dănilă – scrisoare publicată în revista „Lumina satului” din Tulcea

Hristos a înviat!

M-am hotărât să vă scriu  repede, tocmai pentru că acesta este unul din lucrurile pe care eu le fac în majoritatea timpului. Însă motivul de bază nu este acesta, ci tocmai faptul că setea de a mărturisi şi implicit setea de a primi cuvânt de folos, este din ce în ce mai mare în rândul tinerilor. Or, bucuria mea este mare acum, când văd că tinerii aleargă în căutarea Adevărului şi că atunci când Îl găsesc, se bucură şi se hrănesc din El.
Întotdeauna am simţit nevoia de a le spune şi celorlalţi necazurile şi bucuriile mele. Am vrut mereu ca şi cei din jur să afle atunci când pe obrajii mei curgeau fără încetare lacrimi, dar şi atunci când pe buzele mele se aşternea un zâmbet larg. Lucrul acesta m-a ajutat într-o oarecare măsură, mai ales atunci când, trecând prin perioade grele, am reuşit să comunic foarte uşor cu cei din jur.  Cred că e important să aveţi curaj să vorbiţi, să vă împărtăşiţi unul altuia stările, pentru ca mai apoi să puteţi învăţa unul de la altul. Nu mergeţi mereu ţinând capul în pământ, ci doar atunci când situaţia cere acest lucru. Ochii voştri, de tineri binecuvântaţi de Dumnezeu, să privească mereu spre înaltul cerului şi să guste mereu din veşnica sa frumuseţe. Zâmbetul vostru să fie alinare pentru cel cu lacrimi pe faţă, iar lacrima voastră să fie înduioşare pentru cel cu zâmbet fals.  Îmbrăţişarea voastră să cuprindă necazurile celor din jur, căci atunci când acest lucru se va întâmpla sufletul vostru se va înălţa. Bucuraţi-vă toţi de perioada copilăriei, aveţi mare grijă de perioada adolescenţei! Sunt lucruri foarte mici care valorează foarte mult în aceste clipe. De sunteţi în clasele primare, gimnaziale sau liceale, nu uitaţi că nu totul stă în studiu. Diferenţa dintre omul credincios şi omul necredincios nu stă în gradul lui de cultură, ci în înţelepciunea lui. Tocmai atunci când vom deprinde înţelepciunea duhovnicească vom putea progresa mai mult în celelalte domenii. Accentul pus pe rugăciune în perioada şcolii trebuie să fie imens, tocmai pentru că sufletul nostru, destrămat uneori de mulţimea păcatelor, simte nevoia unei uşurări. Spovedania va fi cea care, întotdeauna vă va uşura atât de mult, încât ridicându-vă din faţa preotului duhovnic, veţi simţi cum e să puteţi zbura. Sfânta Împărtăşanie va fi cea care vă va da din nou puterea de a merge mai departe. Nu vă depărtaţi de ele, ci căutaţi-le cât mai des. Ele sunt cele care fac diferenţa dintre viaţa de elev liniştită, şi viaţa de elev zbuciumată.
În timpurile acestea, când toţi oamenii se plâng de viaţa pe care o trăiesc, trebuie ca noi, toţi tinerii, să ne bucurăm de ea. Frica imensă de criza financiară a avut, din păcate, un rol hotărâtor în viaţa românilor. Însă voi sunteţi de părere că atunci când omul îşi pleacă genunchii la rugăciune, Dumnezeu îl părăseşte exact atunci când are nevoie? Atunci când suntem cu lacrimi pe faţă şi cu sufletul încărcat de atât necaz, Dumnezeu ne va întoarce spatele? Nu, nici pe departe! Dumnezeu tocmai asta aşteaptă de la noi: rugăciune. Dacă noi nu ne vom obişnui să cerem ceea ce avem nevoie, nici Dumnezeu nu se va putea obişnui să ne dea. Ca la cel mai bun Prieten, a venit momentul să alergăm la Hristos şi să-I spunem: Doamne, acestea sunt necazurile mele, însă eu în Tine nădăjduiesc!
Apoi, cu multă luare-aminte, ajungând la momentul în care iubirea vă va cufunda în mrejele ei, sa nu uitaţi că trebuie să vă rugaţi. Cel care ştie perfect ce avem nevoie ne priveşte tainic, chiar dacă noi nu avem puterea să Îl vedem. Aveţi grijă pe cine iubiţi, şi nu vă puneţi niciodată încrederea totală în oameni. Atunci când plângem pentru că am pierdut persoana iubită, plângem pentru că nu am ştiut cum şi pe cine să iubim. Atunci când nu reuşim să ne mai revenim după o astfel de perioadă, nu am făcut altceva decât să iubim o anumită persoană mai mult decât pe Dumnezeu. Şi El ne spune destul de clar că cine iubeşte pe altcineva mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Oricum, atunci când ne putem încrederea în oameni, vom avea de suferit. Fiecare persoană are neputinţele ei, care de cele mai multe ne rănesc tocmai din cauză că nu ştim nici să iubim, nici să iertăm. Nu trebuie să avem aşteptări prea mari de la cel de lângă noi şi trebuie să vedem în primul rând cum arată sufletul său. Asta nu înseamnă însă să nu avem deloc aşteptări de la omul de lângă noi. Este necesar să fim foarte serioşi în anumite privinţe, dar să nu cerem de la cel de lângă noi mai mult decât ne cerem nouă înşine. Trupul va fi frumos zece ani sau mai mult, însă sufletul, cu ajutorul lui Dumnezeu, va rămâne ori la fel, ori va deveni mai frumos. Aşadar, e necesar să aveţi grijă pe cine luaţi de mână, iar mai apoi să aveţi grijă să nu îl răniţi sau să nu o răniţi pe cea de lângă voi. Important e şi ca, atunci când consideraţi că nu merită să mai staţi alături de o anumită persoană, să aveţi puterea de a pune punct. Deasupra tuturor acestor lucruri, trebuie să stea voia lui Dumnezeu.  Nu uitaţi că, la început de relaţie, trebuie să fiţi siguri că nu faceţi acest pas din plictiseală, ci din dorinţa unui viitor comun. Să aveţi încredere că veţi întâlni persoana alături de care să trăiţi, însă trebuie să vă rugaţi mult pentru asta…
Viitorul vă aşteaptă cu bune şi cu mai puţin bune. Priviţi lucrurile cu ochi de copil, dar cu maturitate. Pe toţi ne aşteaptă Dumnezeu, pe toţi doreşte să ne protejeze. Atât de important este pasul pe care-l veţi face atunci când veţi termina liceul! Facultatea şi cel mai probabil, imediat după aceea, familia, va reuşi să formeze un adevărat om. Şi cum acest lucru nu este foarte uşor, din nou ajungem la rugăciune. Orice problemă, fie ea din timpul liceului, din timpul facultăţii sau din timpul vieţii de familie se va putea rezolva cu ajutorul rugăciunii. Încercaţi să nu uitaţi niciodată acest lucru şi să îl folosiţi cât mai des. De asemenea, cititul să vă fie un obicei zilnic. El va fi, alături de rugăciune, cel care vă va ajuta enorm de-a lungul timpului, căci va putea să vă arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Au apărut nenumărate cărţi scrise pentru tineri, aşa că, faţă de generaţiile trecute, nu ne putem plânge că nu avem ce să citim.
Apreciaţi-vă profesorii şi iubiţi-vă părinţii. Nu uitaţi că ei sunt cei care au o experienţă de viaţă mai mare decât a voastră şi încercaţi să le respectaţi sfaturile. Dincolo de ei, un duhovnic ar fi cel care ar şti să vă împace cu voi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Căutaţi încă de acum un duhovnic, pentru că el va reuşi să vă modeleze cu ajutorul rugăciunii şi sfaturilor ceea ce înnobilează omul: sufletul. Duhovnicul va reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ajute să mergeţi pe drumul mântuirii cu mai multă putere, credinţă şi nădejde.
Acum, chiar acum, să ne propunem cu toţii un nou început: să iubim mai curat, să zâmbim mai des, să plângem spre curăţire, să ne bucurăm cu toţii şi să privim mai des spre Cer. Pământul e sub picioarele noastre, deci…să-l simţim. Să nu uităm că acolo vom ajunge, dar să stăruim cu privirea spre Cer. Oare acum cum arată? După ploaia ce a împrospătat pădurea şi copacii albi de atâta floare, a urmat o rază de soare, apoi un curcubeu. Chiar acum, privind pe fereastră, vă scriu gândindu-mă la voi şi punând pe hârtie un strop dintr-un curcubeu, un zâmbet, o lacrimă şi o crâmpeie de rugăciune. Toate să vă înalţe sufletul, toate să vă ducă mai aproape de Viaţă!

  De la mine, de la cea care s-a gândit cu bucurie la voi,

de la Cătălina