Arhive etichetă | articole ortodoxe

Toate drumurile duc la Hristos…

DSCI4462 Atât de bine, atât de liniștit, atât de sus! Gânduri nenumărate au oamenii toată viața lor și poate că mulți dintre ei nici măcar o singură dată nu ajung să trăiască sentimentul acela de „a fi acasă„. Urcați de cele mai multe ori pe culmile disperării, cu sufletul plin de ură sau doar de temeri legate de ce vom mânca mâine sau altele asemenea, uităm de unde am venit și către ce ne îndreptăm. Spunea un bun prieten de-al meu că atunci când nu conștientiza că Hristos e pretutindeni, cel mai bine se simțea în biserică. Însă atunci când și-a dat seama că El e peste tot, lucrurile s-au schimbat extrem de mult… Încercările vin unele după altele, lacrimile curg uneori fără să mai știm de ce. Atunci când nu mai găsești aproape niciun motiv pentru a reuși să mergi mai departe, ai impresia că nimeni nu îți mai este alături…

Toate ca toate, însă mai sosește momentul când îți este bine. Tare bine! Și atunci simți nevoia de a spune asta și celorlalți. Unii nu te cred, tocmai pentru că nu au trecut niciodată printr-o stare asemănătoare. Alții te cred, dar nu reușesc să îți înțeleagă trăirile cu adevărat. Sub ideea că toate drumurile duc la Roma, ar trebui inventată și zicala conform căreia „toate drumurile duc la Hristos”. Asta doar dacă chiar suntem sinceri și dorim să aflăm adevărul… Și da, ele chiar duc acolo, însă oamenii își acoperă uneori ochii și se încăpățânează să nu Îl vadă. Ateismul, chiar dacă cei mai mulți nu și-l însușesc, există. „Cred în Dumnezeu și atât„ , nu prea poate exista. Legătura cu Biserica este importată, desigur. Părintele Serafim Rose spunea că ateismul este o stare duhovnicească. Cei care vor să creadă că nu cred, au toate șansele să creadă fără să își dea seama. Fericitul Augustin spune „Umblam în întuneric și în locuri alunecoase și Te căutam în afara mea și nu aflam pe Dumnezeul inimii mele și ajunsesem întru adâncurile mării și îmi pierdusem încrederea și nădejdea de a mai afla vreodată adevărul.”

            Dornici de a afla adevărul, încercăm oricine. Suntem în stare de orice pentru a ne simți împliniți, iar uneori ajungem să-L privim pe Dumnezeu ca pe un mare prigonitor care vrea ca noi să suferim. Considerăm că nu mai avem putere să ne rugăm și abandonăm și asta. Dacă am ști să fim sinceri, am spune: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în durerea mea și vindecă tu sufletul meu rănit!” Dumnezeu nu lasă la greu pe făptura Sa, Dumnezeu nu uită și nici nu își bate joc de sufletele noastre. Ne vrea Acasă, ne vrea în Adevăr și ne cheamă neîncetat la El.

„Ajunsesem și mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine. Dreapta Ta era totdeauna gata să mă scoată din noroi și să mă spele, iar eu nu o știam” , spunea tot Fericitul Augustin care suferise enorm în lipsa lui Hristos. Ceea ce noi, cei născuți în credința creștin ortodoxă, nu știm este gradul suferinței celor născuți departe de Adevăr. Pocăința lor, dorul lor de Hristos este de neimaginat pentru noi. Credem că e ceva normal ceea ce trăim noi, dar nu realizăm cât de bine ne este… Nu suntem pe deplin conștienți că Dumnezeu ne iubește așa cum noi nu știm să iubim. Că El ne așteaptă cu brațele deschise chiar și după ce l-am alungat de la noi, chiar și după ce L-am dat afară din inima noastră, chiar și după ce am apelat la toți cei pe care-i credeam prieteni, la toți în afară de El… Oare cum ne-am simți dacă un prieten de-al nostru ar apela la toți prietenii lui în afară de noi? Poate umiliți, moment în care de cele mai multe ori refuzăm vreo altă legătură cu el…

Să ne trezim! Să-L chemăm! : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în durerea mea și vindecă tu sufletul meu rănit!”  Iar după ce ne simțim vindecați, putem continua. : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în bucuria mea și rămâi tu în sufletul meu împlinit!” Vom fi împliniți atunci când în suflet va sălășlui Hristos, atunci când noi vom ști cum să avem grijă ca El să rămână cu noi pururea…

Indiferent de lucrurile sau de persoanele pe care le avem lângă noi, nu vom fi cu adevărat împliniți decât atunci când Îl vom aveam alături. De ce? Pentru că 1+1=3. Aici e simplu: EU+TU+DUMNEZEU. Noi nu putem exista fără El… Oricine ai fi tu, lasă-L te rog și pe El să fie în relația noastră!

Reclame

Miroase a sfințenie

ps. Voi reveni cu fotografiile in curand!

Tăcere. Un moment în care nimeni nu mai vrea să vorbească. Toți tac. Până și gândurile îți dispar în anumite momente. Există clipe când efectiv nu mai poți vorbi, nu mai poți cugeta la niciun lucru. Ori omul sfânt de lângă tine, ori locul dumnezeiesc în care te afli, te fac să nu mai poți schița nimic. Rar se întâmplă, dar și când au loc astfel de momente, simți din nou cum Dumnezeu te ia in brațe…

Pentru a nu știu câta oară, în căutarea unor momente de regăsire și liniștire a sufletului zbuciumat, oamenii care mi-au fost mereu aproape au hotărât să plece împreună cu mine, cât mai departe. Au ales Apusenii, niște munți despre care știam multe, dar pe care nu îi străbătusem niciodată. Evident, pelerinajul avea să treacă prin multe alte zone geografice ale țării. Așa că voi zice că de foarte multe ori stăteam cu lacrimi în ochi și priveam ce era în jurul meu, având tendința să spun: “Parcă nu suntem în România!”. Însă m-am oprit la timp și am zis: „ Da, aceasta este țara mea!”. Am rămas cu toții impresionați de câte a făcut Dumnezeu, dar marcați de-a dreptul la gândul și în același timp la certitudinea că toate le-a făcut pentru om. Atât de multă bucurie îți poate aduce un astfel de pelerinaj, cum nu vă imaginați. Ne-am închinat la moaștele câtorva zeci sau poate chiar sute de sfinți. Ne-am încântat sufletul cu peisaje mirifice, cum nu credeam că pot vedea vreodată. Am avut din nou parte să întâlnim oameni minunați care ne-au arătat din nou că încă mai există iubire, prețuire, respect. În clipe în care alții au plecat de lângă tine și te simti gol și lipsit de iubire, are grijă Dumnezeu să trimită pe altcineva care să îți arate că nu ești deloc singur și că întotdeauna El îți va fi alături.

Voi spune doar o parte din mănăstirile spre care ne-am îndreptat pașii. Sunt multe. Atât de multe în doar câteva zile, încât nici nouă nu ne-a venit să credem. Dumnezeu ajută celor care vor! Aceasta este o certitudine care m-a bucurat din nou și care m-a și împins oarecum spre a îmi împărtăși bucuria aceasta, a pelerinajului pe meleaguri atât de apropiate de noi. Am pornit cu mănăstirea Toplița, o oază de liniște. Mănăstirea Recea în care am intrat pentru a treia oară, impresionează prin faptul ca întreaga pictură este de fapt un mozaic extraordinar de frumos și bine realizat. Aiudul a fost din nou locul în care am simțit cum stăm pe moaștele sfinților închisorilor. De fiecare dată am simțit același lucru. Parcă e o oază de sfințenie, un loc în care simți că respiri un altfel de aer. Ne-am închinat din nou la moaștele sfinților închisorilor, încercând să ne aducem în suflete măcar câteva din suferințele lor pentru neamul românesc. Ne-am continuat drumul și ne-am bucurat în timp ce străbăteam munții spre mănăstirea Ponor, de a vedea un sat întreg plin de căsuțe de poveste, după cum puteți observa și în fotografii. Mănăstirea Ponor, departe de lume dar tare aproape de Dumnezeu, m-a impresionat prin rânduiala ce respectă tradiția Sfântului Munte, după cum am aflat de la cei care fuseseră și acolo. Mănăstirea Prislop, mormântul părintelui Arsenie Boca și mai apoi peștera sfântului Ioan ne-au umplut din nou de bucurie duhovnicească. Locuri superbe atât prin încărcătura duhovnicească pe care o au, cât și prin peisajul mirific în care sunt amplasate. Mănăstirea Polovragi este de asemenea, impresionantă. Frumusețea bisericii, atitudinea profund creștinească a obștii și muntele imens ce se zărea în spate m-au lăsat fără cuvinte… Mănăstirea Hurezi este cea în care trebuia să fie înmormântat Sfântul Constantin Brâncoveanu, iar mănăstirea Bistrița este cea care adăpostește moaștele sfântului Grigorie Decapolitul. Mănăstirea Arnota merită de asemenea, vizitată. Este un așezământ vechi, amplasat exact pe vârful unui munte. Apoi mănăstirea Surpatele, Dintr-un lemn  (construită dintr-un stejar secular), Cozia și Turnu au fost cele la care ne-am închinat. Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost decretată de întregul grup ca fiind cea mai frumoasă din cele văzute până acum. Sfinții erau cât pe ce să coboare printre noi! Despre Sibiu nu mai are rost să spun că trebuie vizitat, mai ales dacă ai pe cineva binevoitor pe-acolo, care te așteaptă cu brațele deschise într-atât cât să-i cuprindă pe toți pelerinii. Ultima mănăstire a fost Sighișoara, o oază de liniște și de frumusețe! Am trecut apoi prin Sovata, unde munții de sare pe care nu îi mai văzusem niciodată m-au uimit. Salina Praid, în care am stat cam două ore a fost prima pe care am vizitat-o în viața mea și pot spune că mi-a transmis așa, uimire și bucurie în același timp. Parcă-mi venea să zic că așa ceva nu există… Ultimele vizite au fost la Cheile Bicazului, Lacul Roșu si Lacul Izvorul Muntelui, ultimul având o lungime impresionantă. Printr-o minune neprogramată am reușit să ajung din nou și la Rădeni, unde cuviosul Iosif ne aștepta. Mare bucurie și liniște sufletească mai simți în astfel de momente! A fost picătura care a umplut paharul bucuriei noastre…

Cu o oarecare sfială în tot ceea ce am scris, nu spre a încerca să arăt unde am fost, ci cu speranța că vă voi da idei. Merită astfel de ieșiri mai mult decât a merge la mare sau la munte, fără vreun alt scop. E simplu, într-adevăr obositor, dar tare frumos. Atât de frumos încât acum cu greu îmi amintesc tot ce-am trăit, tot ce-am văzut. Sunt încă în clipe de meditație, de asta vă dăruiesc câteva din impresii și unele fotografii. Să vă fie de folos, iar de vreți să porniți în partea aceea de țară, cu drag vă dau și alte detalii.

                        Privind buchetul imens de liliac de pe masă,

                                    simțind mireasma lui dumnezeiască,

                                                bucurându-mă pentru tot ce ne-a lăsat Dumnezeu,

                                                                                                Cătălina.

A apărut numărul 41 al revistei „Familia ortodoxă” , publicaţie pe care v-o recomand!

Din paginile revistei:

Părintele Paisie de la Sihla: „Rugaţi-vă din inimă!”

Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor care vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Spun la unii de zece ori să lase beţia şi desfrânarea ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, le fac mai departe. Am însă şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

Există o conspirație inconștientă îndreptată împotriva copiilor?

 Virgiliu Gheorghe

Spunem că suntem manipulaţi şi nu ştim adevărul? Poate că da, însă am păţit aceasta tocmai pentru că ne-am pus credinţa în curentele zilei, în revistele la modă sau în ce se spune la televizor. Şi, mai presus de toate, ne-am încrezut în mintea noastră. Suntem manipulaţi
pentru că noi înşine ne-am predat pe mâna lor atunci când ne-am hotărât să ne facem singuri socotelile, în afara lui Dumnezeu. Căci ce altceva este planificarea familială decât să spui un permanent „nu” lui Dumnezeu, Celui ce, în Evanghelia Sa, ne încredinţează că „oricine va primi în Numele meu pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine?” Marcu 9:37

Mai mulți copii în familie- problemă sau avantaj?

Psiholog Irina Constantinescu

Este adevărat, o familie mare înseamnă o investiţie serioasă de timp, energie şi bani. Pe de altă parte, avantajul de-a avea mai mulţi fraţi nu poate fi înlocuit de nimic altceva…

O româncă în America: Cum ne-am apucat de homeschooling- File de jurnal (IV)

2 noiembrie
În ultima vreme, cel puţin două persoane, femei trecute de 50-60 de ani, mi-au spus cu puţină reticenţă că nu ar fi putut face homeschooling cu copiii lor. Şi asta mă face să mă simt puţin ciudat, un fel de alien1, pentru că nimic din ceea ce ţine de homeschooling nu mi se pare extraordinar. Şi nici eu nu sunt o femeie specială, care să aibă calităţi deosebite.
De un an de zile de când am început, mi-am dat seama că homeschooling-ul nu e greu. Nu cere eforturi supraomeneşti. Nu trebuie să ai o răbdare îngerească. Pregătirea mea e destul de bună ca să fac faţă cel puţin la clasele I-IV. Şi cred că orice părinte cuceva educaţie şi conştiinţă e la fel de pregătit ca mine.

Despre relaţiile dinainte de căsătorie (I)

Prof. Psiholog Nina Krighina

Pentru întemeierea unei căsătorii, cel mai important lucru e ca tânărul să aibă hotărârea de a deveni familist – o hotărâre fermă, să fie pregătit să-şi facă o familie. Foarte importantă este totodată şi crearea unor relaţii înainte de căsătorie între cei doi tineri – o perioadă de cunoaştere, de apropiere şi de trăiri comune.

Comportamentul masculin şi stresul cresc rata cancerului de sân cu peste 300%

 Virgiliu Gheorghe

 După o cercetare amănunţită a factorilor de risc privind apariţia cancerului la sân, am constatat cu uimire că unii dintre cei mai importanţi factori nu sunt mediatizaţi deloc, ca şi cum nici nu ar exista, iar alţii – precum avortul şi deodorantele – sunt trecuţi la capitolul impact minimal sau… fără impact! Înschimb, organizaţiile medicale şi mass-media scot în evidenţă factori care nu audecât o influenţă minoră, sau factori genetici şi de ambient, care oricum nu potfi evitaţi. Care este oare motivul acestor omisiuni? De ce femeile nu sunt corectinformate asupra factorilor de risc în ordinea ierarhică a importanţei lor? Oareo bună informare, urmată de o campanie de prevenire şi combatere a acestorfactori nu ar putea constitui şansa unei alegeri „de viaţă şi de moarte” pentruzecile de milioanele de femei care fac cancer la sân în toată lumea?

Politici sociale vechi pentru vremuri noi (II)

Alina Mirică

Ca o alternativă eficientă a comunităţii familiale tradiţionale, Reich propune colectivitatea care are la bază conştiinţa de clasă, singuracapabilă să dezvolte instinctele colectiviste (condiţie sine-qua-non a manipulării eficiente). Ea este rezultatul procesului de deconstrucţie a comunităţii. Înţelegând că omul nu poate renunţa la existenţa-împreună pentru că o are sădită ontologic în sine din momentul creaţiei, prin suflarea lui Dumnezeu, Reich a propus crearea unui surogat care să dea iluzia unei comunităţi:colectivitatea, bazată pe conştiinţa de clasă (…)

Vaccinurile: să alegem în cunoştinţă de cauză!

Cristela Georgescu

Despre vaccinare există adevăruri incontestabile,care însă au fost restricţionate înmod deliberat, manipulativ sau intimidant.Mulţi părinţi îşi doresc ca doctorul să lespună dacă e bine sau nu să-şi vaccineze copilul.
În orice fel de decizie, însă, esenţială esteasumarea responsabilităţii consecinţelor, maiales când rezultatele nu coincid cu aşteptările.Această asumare presupune renunţareala dreptul de a blama pe oricine altcineva,
inclusiv pe sine însuşi, pentru consecinţelealegerii făcute, dar şi un grad sporit devigilenţă şi auto-educare pentru a preveniurmările nedorite.

 „Teologia empirică” potrivit învăţăturii Părintelui Ioannis Romanidis (IV)

ÎPS Ierothei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos

Raiul şi Iadul există [ca Rai şi Iad] doardin perspectiva omului, nu şi din perspectivalui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat Raiul şiIadul [aşa cum le percepem noi], ci omul estecel care Îl trăieşte pe Dumnezeu ca Rai sau caIad. Dumnezeu este Lumină [necreată] şi lumineazătoată lumea. Despre lumina creatăputem spune că are două însuşiri: lumineazăşi arde – unii sunt luminaţi de ea, iar alţii suntarşi. Dacă punem la soare o lumânare şi puţinnoroi, ceara va începe să se topească şi noroiulsă se întărească. La soare, substanţa oricăruilucru material se transformă într-una din
aceste stări. Şi la Dumnezeu, Care este Luminanecreată, [se întâmplă la fel]: sunt unii oamenicare se împărtăşesc de Lumină şi sunt luminaţi,pentru că s-au curăţit, iar alţii sunt arşi, pentrucă nu s-au curăţit ca să primească Lumina.
Cine nu are ochi cu care să vadă Lumina, acelava fi ars de Lumină. Acesta este Raiul şi Iadul,[aceeaşi Lumină, percepută diferit de oameni].

„Să ne întoarcem la valorile profund autentice!” de vorbă cu Elena Târziman, directoarea Bibliotecii Naţionale a României

interviu de Andreea Maxim

În copilăria mea, îmi amintesc că, atunci când mergeai la sat, nu era posibil să te întâlneşti cu cineva fără să-i spui bună-ziua, nu era posibil să nu respecţi un bătrân, nu era posibil să nu respecţi proprietatea cuiva. De asemenea, aveai sentimentul că aparţii unui sat, satul respectiv unei comune, iar tu aparţineai unui neam. Poate nu întâmplător cei mai îndrăgiţi eroi erau cei din cartea de istorie. Ei bine, lucrurile acestea încet, încet se adună, ajung să facă parte din tine, să te formeze… Mă rog ca neamul meu să fie la înălţimea strămoşilor noştri. Să aibă demnitatea lor, simţul istoriei, simţul datoriei şi să-şi împlinească menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu pe pământ…