Arhive etichetă | articol

În brațele lui Dumnezeu…

DSCI5130Există momente în viață când îți dai seama că într-adevăr toate gândurile se pot transforma în rugăciune. Că orice gând poate să îl cuprindă pe “Doamne”. Există clipe când nu ai nevoie de nimic altceva în afară de un spațiu în care să poți vedea câte ți-a lăsat Dumnezeu. Ai nevoie de câteva clipe în care să privești tot ce ai în jur pentru a te minuna, pentru a îți face sufletul să zâmbească.

Ceva în genul acesta este și perioada când ajungi să concretizezi că planurile nu prea au de-a face cu omul duhovnicesc. Că îți poate lua zile întregi să stabilești cum vei face, unde vei merge, cât vei sta și cum vei călători, iar în câteva clipe totul să se dărâme. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu lângă el mereu, care nu Îl vede în tot ce i se întâmplă, se tulbură. Însă omul credincios se bucură și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru cum a aranjat treburile; el are puterea de a vedea că e mai bună soluția asta venită într-o clipă, decât soluția găsită de el în câteva zile… Și atunci când ai puterea să faci asta, începi să vezi cât de trecătoare sunt cele din lumea aceasta și cât de mult contează să ai puterea de a nu uita de ce ai ajuns aici. Noi așteptăm foarte des minuni, impunem lui Dumnezeu tot felul de lucruri și uneori tindem să-L forțăm să facă așa cum vrem noi. Și e dureros poate că Dumnezeu nu te limitează niciodată libertatea. Dacă noi vrem, primim. Și chiar mă uitam zilele trecute la persoanele din jurul meu și vedeam că în majoritatea cazurilor au ajuns așa cum și-au dorit, chiar dacă nu bine. Dumnezeu nu e prigonitor, ci iubitor. Celor care o iau la vale, care se depărtează uneori fără să își dea seama de El, le mai dă câte un necaz tocmai pentru a își reveni. Și e atât de important să vedem că și în necaz Dumnezeu e alături de noi:

Și-n suflet când ți-este furtuna mai mare,

Când lacrima cade și rece și tare,

Cu ochiul curat spre cer tu privind

“Tu iartă-mă, Doamne!”  se-aude grăind.

Că Domnul te iartă și iarăși te cheamă

În inima-i caldă încet să te-adoarmă.

Cu tine rămâne atunci când ți-e bine,

 La greu El te ține, în brațe, pe tine!            

                                   

            Percepând necazurile ca fiind momentele în care Dumnezeu ne ține în brațe, lucrurile se simplifică foarte mult. Lăsarea în voia lui Dumnezeu este unul din cele mai bune decizii pe care omul le poate lua în viață. Atunci când facem asta, dăm la o parte planurile și nu ne mai chinuim sufletul cu treburi nefolositoare. O, Doamne, ce pace vom avea atunci! Tocmai încercarea de a face totul după mintea noastră ne obosește și ne distruge sufletește. E ciudat cum ne rănim singuri și ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape de necazuri, de supărări și altele, dând deseori vina pe El. E ca și cum cel mai bun prieten ne spune: “Hai să te țin de mână până trecem podul.” , noi îl refuzăm, cădem de pe el și strigăm cu îndrăzneală să ne ajute… Ne opunem ajutorului lui Dumnezeu și suferim fără să ne dăm seama, iar apoi Îl învinuim pentru toate necazurile. Evident, de cele mai multe ori uităm să Îl “învinuim” și pentru toate bucuriile noastre…

Să privim în jur și să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu, transformând orice gând în rugăciune. Încercați să priviți în jur atunci când mergeți pe stradă, iar dacă reușiți din când în când să prindeți vreun apus/răsărit, umpleți-vă sufletul cu el. Zilele trecute am întâlnit apusul în diverse locuri din țară, și n-am ezitat să mă opresc și să ma bucur de ele. Era câte-un apus de-mi venea să-l iau în brațe…

Reclame

Miroase a sfințenie

ps. Voi reveni cu fotografiile in curand!

Tăcere. Un moment în care nimeni nu mai vrea să vorbească. Toți tac. Până și gândurile îți dispar în anumite momente. Există clipe când efectiv nu mai poți vorbi, nu mai poți cugeta la niciun lucru. Ori omul sfânt de lângă tine, ori locul dumnezeiesc în care te afli, te fac să nu mai poți schița nimic. Rar se întâmplă, dar și când au loc astfel de momente, simți din nou cum Dumnezeu te ia in brațe…

Pentru a nu știu câta oară, în căutarea unor momente de regăsire și liniștire a sufletului zbuciumat, oamenii care mi-au fost mereu aproape au hotărât să plece împreună cu mine, cât mai departe. Au ales Apusenii, niște munți despre care știam multe, dar pe care nu îi străbătusem niciodată. Evident, pelerinajul avea să treacă prin multe alte zone geografice ale țării. Așa că voi zice că de foarte multe ori stăteam cu lacrimi în ochi și priveam ce era în jurul meu, având tendința să spun: “Parcă nu suntem în România!”. Însă m-am oprit la timp și am zis: „ Da, aceasta este țara mea!”. Am rămas cu toții impresionați de câte a făcut Dumnezeu, dar marcați de-a dreptul la gândul și în același timp la certitudinea că toate le-a făcut pentru om. Atât de multă bucurie îți poate aduce un astfel de pelerinaj, cum nu vă imaginați. Ne-am închinat la moaștele câtorva zeci sau poate chiar sute de sfinți. Ne-am încântat sufletul cu peisaje mirifice, cum nu credeam că pot vedea vreodată. Am avut din nou parte să întâlnim oameni minunați care ne-au arătat din nou că încă mai există iubire, prețuire, respect. În clipe în care alții au plecat de lângă tine și te simti gol și lipsit de iubire, are grijă Dumnezeu să trimită pe altcineva care să îți arate că nu ești deloc singur și că întotdeauna El îți va fi alături.

Voi spune doar o parte din mănăstirile spre care ne-am îndreptat pașii. Sunt multe. Atât de multe în doar câteva zile, încât nici nouă nu ne-a venit să credem. Dumnezeu ajută celor care vor! Aceasta este o certitudine care m-a bucurat din nou și care m-a și împins oarecum spre a îmi împărtăși bucuria aceasta, a pelerinajului pe meleaguri atât de apropiate de noi. Am pornit cu mănăstirea Toplița, o oază de liniște. Mănăstirea Recea în care am intrat pentru a treia oară, impresionează prin faptul ca întreaga pictură este de fapt un mozaic extraordinar de frumos și bine realizat. Aiudul a fost din nou locul în care am simțit cum stăm pe moaștele sfinților închisorilor. De fiecare dată am simțit același lucru. Parcă e o oază de sfințenie, un loc în care simți că respiri un altfel de aer. Ne-am închinat din nou la moaștele sfinților închisorilor, încercând să ne aducem în suflete măcar câteva din suferințele lor pentru neamul românesc. Ne-am continuat drumul și ne-am bucurat în timp ce străbăteam munții spre mănăstirea Ponor, de a vedea un sat întreg plin de căsuțe de poveste, după cum puteți observa și în fotografii. Mănăstirea Ponor, departe de lume dar tare aproape de Dumnezeu, m-a impresionat prin rânduiala ce respectă tradiția Sfântului Munte, după cum am aflat de la cei care fuseseră și acolo. Mănăstirea Prislop, mormântul părintelui Arsenie Boca și mai apoi peștera sfântului Ioan ne-au umplut din nou de bucurie duhovnicească. Locuri superbe atât prin încărcătura duhovnicească pe care o au, cât și prin peisajul mirific în care sunt amplasate. Mănăstirea Polovragi este de asemenea, impresionantă. Frumusețea bisericii, atitudinea profund creștinească a obștii și muntele imens ce se zărea în spate m-au lăsat fără cuvinte… Mănăstirea Hurezi este cea în care trebuia să fie înmormântat Sfântul Constantin Brâncoveanu, iar mănăstirea Bistrița este cea care adăpostește moaștele sfântului Grigorie Decapolitul. Mănăstirea Arnota merită de asemenea, vizitată. Este un așezământ vechi, amplasat exact pe vârful unui munte. Apoi mănăstirea Surpatele, Dintr-un lemn  (construită dintr-un stejar secular), Cozia și Turnu au fost cele la care ne-am închinat. Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost decretată de întregul grup ca fiind cea mai frumoasă din cele văzute până acum. Sfinții erau cât pe ce să coboare printre noi! Despre Sibiu nu mai are rost să spun că trebuie vizitat, mai ales dacă ai pe cineva binevoitor pe-acolo, care te așteaptă cu brațele deschise într-atât cât să-i cuprindă pe toți pelerinii. Ultima mănăstire a fost Sighișoara, o oază de liniște și de frumusețe! Am trecut apoi prin Sovata, unde munții de sare pe care nu îi mai văzusem niciodată m-au uimit. Salina Praid, în care am stat cam două ore a fost prima pe care am vizitat-o în viața mea și pot spune că mi-a transmis așa, uimire și bucurie în același timp. Parcă-mi venea să zic că așa ceva nu există… Ultimele vizite au fost la Cheile Bicazului, Lacul Roșu si Lacul Izvorul Muntelui, ultimul având o lungime impresionantă. Printr-o minune neprogramată am reușit să ajung din nou și la Rădeni, unde cuviosul Iosif ne aștepta. Mare bucurie și liniște sufletească mai simți în astfel de momente! A fost picătura care a umplut paharul bucuriei noastre…

Cu o oarecare sfială în tot ceea ce am scris, nu spre a încerca să arăt unde am fost, ci cu speranța că vă voi da idei. Merită astfel de ieșiri mai mult decât a merge la mare sau la munte, fără vreun alt scop. E simplu, într-adevăr obositor, dar tare frumos. Atât de frumos încât acum cu greu îmi amintesc tot ce-am trăit, tot ce-am văzut. Sunt încă în clipe de meditație, de asta vă dăruiesc câteva din impresii și unele fotografii. Să vă fie de folos, iar de vreți să porniți în partea aceea de țară, cu drag vă dau și alte detalii.

                        Privind buchetul imens de liliac de pe masă,

                                    simțind mireasma lui dumnezeiască,

                                                bucurându-mă pentru tot ce ne-a lăsat Dumnezeu,

                                                                                                Cătălina.