Ce faci atunci când nu știi ce să faci…

DSCI3823Drumurile lungi și dese, cheia marilor descoperiri mărunte… Atunci când te plimbi simți uneori nevoia să mai faci și altceva în afara cititului, iar atunci iei hotărârea de a-ți ridica ochii spre ceilalți. Se întâmplă rar, poate unora niciodată, însă uneori se întâmplă. Sunt ei, ceilalți. Sunt oamenii care trăiesc lângă noi și pe care îi vedem rar. Începutul lui decembrie aducea în sufletul meu liniște, o liniște din aceea adânc înfiptă-n cele mai îndepărtate colțuri ale omului din mine. O liniște ca cea pe care o ai atunci când privești cum iese fumul pe hogeagul unei case uitate de toți, pe-un deal, în depărtare. Mă întrebam unde-i fericirea lor, de unde le vine puterea de a sta cuminți deoparte, fără ca măcar să se gândească vreodată că le-ar lipsi ceva. Încep, pe zi ce trece, să îmi dau seama cât de diferit ne este modul de a fi mulțumiți. Cât de mult le trebuie unora pentru a se considera fericiți și cât de puțin altora pentru a avea aceeași mulțumire. Diferențele acestea de concepții pornesc de undeva dinăuntru. Acolo, în adâncuri, este sau nu este Cineva. Cu nevoia de a fi fericiți trăim, iar fericirea ni se arată uneori atât de slab, încât ne dăm cu greu seama ce trebuie să facem pentru a o prinde-n mâini, pentru a o strânge la piept, pentru a ne-o însuși.

Există momente când o trăim. Da, fericirea poate fi trăită. O trăim și ne bucurăm de ea cum putem, cum credem noi mai bine. Și-n clipele acelea uităm deseori că toate ale vieții noastre duc, inevitabil, la moarte. Și așa cum există momente de fericire, așa există și momente-n care ea dispare. Și stai atunci și-ți amintești mai bine decât oricând ce-i cu tine aici, ce-i cu tine-n viața aceasta trecătoare… Așezându-ne acolo unde sufletul nostru se odihnește cel mai bine, să stăm și să cugetăm. Dumnezeu ne vrea fericiți, iar perioada în care noi nu că nu suntem, dar nu ne considerăm așa, este tocmai pentru a ne convinge de dragostea Lui. Aud din ce în ce mai des sintagma Dumnezeu a uitat de mine. O, nu! Oricine putea uita de tine, dar El niciodată. De ce? Pentru că El e în tine și fiind acolo nu te poate uita. El te iubește mai mult decât toți ceilalți la un loc, El va veni și te va lua în brațe chiar și atunci când cel în care credeai cel mai mult te va uita… Te va uita pentru că și el e om, iar oamenii sunt plini de neputințe. Suntem mâhniți de neputința celui de lângă noi, tocmai pentru că poate cea mai mare nefericire a noastră e aceea de a ne suporta unii pe alții ( Nichifor Crainic). E greu să le-accepți, e greu să mergi mai departe, însă totul devine mai ușor când știi că indiferent de situație există Cineva care te așteaptă.

Și-n fericire și-n tristețe, cu gândul la Dumnezeu să mergem mai departe. Oamenii nu-s vinovați. Neputințele lor îi fac uneori să nu mai vadă cerul la fel cum îl vedem noi. Și atunci, în supărarea lor, fără a-i obliga, să-i luăm în brațe. Uite, vezi peticul acela de cer? Sper că-l vezi la fel de albastru ca mine. Da, e nevoie uneori să vedem cerul la fel de limpede. Nicicând nu doare mai mult ca atunci când vezi că nu poți depăși o ispită. Să vezi că e ispită și să simți că nu poți, uitând că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Alături de Fratele nostru mai mare, orice se poate…

Și tu, prietenul meu drag, privește cerul… Îl vezi mai albastru decât mine? M-aș bucura. Poate atunci, printre fulgii pufoși trimiși de Dumnezeu ca să-ți mângâie chipul, lacrimile tale nu se vor mai vedea. Pentru că acolo, în sufletul meu, încă există ceva. Ceva ce nu va îndepărta nici timpul, nici oamenii, nici fulgii. Ceva fără de care sufletul meu nu poate trăi și nici nu vrea să trăiască. Sufletului meu îi e atât de bine cu Hristos, încât începe să fie imun la tot ce-i trecător. Încă mai pătimește uitându-se-n văzduh, așteptând fulgii aceia care să-i șteargă lacrima de dor. De dorul Lui…

Când iei un suflet în brațe…

rugaciunePoate de multe ori ți s-a întâmplat să te simți singur, să te simți necăjit de o singurătate totală sau de o relație care nu se deosebea cu nimic de eventuala ei lipsă. Sunt mulți cei care trec prin asta, dar puțini care vorbesc despre ea. Negativismul însă trebuie dat la o parte. Suntem în perioada în care, din punctul meu de vedere, se cuvine să vorbim despre Hristos care este Iubire, care nu ne prigonește și care în niciun caz nu ne vrea răul. E frumos, e chiar un prilej de a crește în credință când vezi oameni frumoși pe stradă.   Oamenii frumoși sunt mai rari, ce-i drept, dar există. Și unii dintre ei stau ascunși prin colțuri de lume, prin subsoluri de timp, prin pasaje de iubire… Ei sunt oamenii care îți mai pot da un strop de zâmbet, care-ți mai pot da un strop din bucuria lor imensă, din fericirea lor întru Hristos.

În liniștea accea desăvârșită, în zâmbetul acela plin de culoare poate fi sau poate lipsi Hristos. Nemurirea stării de bucurie lăuntrică tocmai aici își are taina, în prezența Mântuitorului. Și acolo unde Hristos este, toate-s bune, toate-s liniștite, toate-s la locul lor. Nu poate fi bucurie deplină fără Hristos, asta este cert. Dar momentele acelea de liniște, momentele în care El este în sufletul tău, sunt imposibil de exprimat în cuvinte. Atunci te simți Acasă oriunde ai fi, atunci simți că în sfârșit te afli pe drumul cel bun… Omul de lângă tine este cel care-L poartă sau nu pe Hristos. Și ce-ar putea fi mai frumos decât să-i iei sufletul în brațe, să te bucuri de bucuria lui sau pur și simplu să-l ajuți să simtă și el ceea ce simți tu?

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că “sufletul cel curat are puterea ca să vadă în el însuși – ca într-o oglindă – pe Dumnezeu.” Atunci când vom fi în stare să-L vedem pe Dumnezeu în noi, atunci vom trăi, cu siguranță, altfel, la un alt nivel. E un sentiment extraordinar să iei sufletul altuia în brațe, e o chestie minunată să te simți bine în prezența celui de lângă tine. Și-atunci când îți e greu, să știi că este cineva care să îți fie alături… Dumnezeu ne trimite oameni minunați atunci când avem nevoie de ei. Nu cred că este necesar să ne facem griji pentru ceea ce Hristos poate și va rezolva foarte ușor. Să Îl lăsăm să se ocupe de noi, de sufletul nostru, de neputințele noastre, de tot ceea ce ne doare. Și da, El poate și știe perfect ce trebuie să facă! Nu veți rămâne în neputință și întristare dacă aveți nădejde. Hristos ne vrea binele, ne vrea un bine pe care noi nu prea-l înțelegem acum, dar pe care trebuie să ni-l însușim. Și atunci când îl vom înțelege, vom fi liniștiți. Vom fi atât de liniștiți încât vom avea puterea să îl bucurăm și pe cel de lângă noi, vom putea să îi luăm sufletul în brațe și să ne trăim viața așa cum este ea, etapă spre viața veșnică…

Și-n această etapă, unul din cele mai importante lucruri pe care trebuie să le avem în vedere este și conștientizarea stării noastre și prețuirea vieții pe care o avem/prețuirea persoanei pe care o ținem de mână. Unde nu există prețuire lucrurile nu merg deloc bine… Legat de lucrul acesta este și filmulețul de mai jos… Să vă fie de folos!

Final de proiect, început de obișnuință

Această prezentare necesită JavaScript.

Un final de proiect, un nou început de proiect continuu. Lucrurile bune nu trebuie să se termine niciodată. Lucrurile bune, sentimentele înălțătoare, bucuria, iubirea și toate celelalte nu se pot sfârși niciodată. Ele stau acolo, undeva la suprafață sau undeva în adâncul sufletului nostru, dornice de a ne face mai buni, mai credincioși, mai frumoși și, evident, mai aproape de Dumnezeu. De altfel, cu toții cred că am observat cât de mare ne e bucuria când primim ceva. Puțina mea experiență mă face să cred că bucuria este însă mai mare atunci când dăruim, nu când primim. Ochii plini de lacrimi ai celui din fața ta te pot ajuta mult, te pot face să înțelegi de ce ai ajuns aici, de ce trăiești, de ce ești tu. Cine ești tu? Om plini de griji, plin de neputințe pe care uneori numai tu le știi, sari odată în ajutorul cuiva. De ce? Pentru că așa trebuie, pentru că există cineva care te forțează să faci asta? Pentru că Dumnezeu te obligă să ajuți pe cineva? Sau poate pentru că pur și simplu simți să faci un lucru bun fără ca nimeni să mai afle asta?

Da, există oameni care vor să ajute fără să trâmbițeze asta. Există oameni care vor să ajute fără ca cei din jurul lor să afle asta, persoane care și-ar dori ca nici ele să nu afle că au făcut un bine. Nimeni, nici chiar ele, ci numai Dumnezeu să știe asta și să le sporească întru mulți ani toate darurile cele bune. Creștini din aceștia am cunoscut eu când am început campania “Să fim alături de noi!”. Niște ființe extraordinare care au întins o mână de ajutor fără vreo reținere, care au știut cât de important e să ajuți pe cineva atunci când se află la necaz. Campania aceasta a fost cea mai reușită din câte am coordonat până acum. Haine de calitate, rechizite, încălțări, jucării, alte jocuri educative și multe altele. Și da, ciocolata nu putea lipsi. Am mers acolo și am lăsat totul acasă la părintele care veghează zona aceea, la părintele care a știut să îmi prezinte situația atunci când am ajuns în sat pentru prima dată. Mi-a vorbit încet, fără grabă și fără a se plânge de ce se întâmplă acolo. Realitatea trebuie trăită, nu trebuie judecată și dată la o parte. Ea trebuie să fie trăită și există oameni care se bucură tare mult de ea, chiar dacă nu au cele mai bune condiții de trai.

Într-o astfel de realitate am ajuns și eu împreună cu alți câțiva oameni dragi mie, zilele trecute. Am stat de vorbă cu o parte de copii și ne-am bucurat fiecare din noi pentru o revedere dorită atât de mult. Ne-am rugat, am mâncat câte o bucățică de ciocolată și am povestit. Ce ne-am fi putut dori mai mult? Am considerat că cel mai potrivit este ca toate ajutoarele materiale să rămână la părintele, căci el știe cel mai bine nevoile fiecăruia. Părintele m-a sunat după câteva zile și mi-a mulțumit pentru tot, confirmându-mi că deja a început să facă pachete pentru copilași.

Bucurie mare și-n cer și pe pământ pentru tot ceea ce ați realizat voi, dragii mei! Nu sunt cuvinte de mulțumire pe care să vi le pot adresa și care să cuprindă întreaga mea bucurie sufletească. Avem copii care au cu ce se îmbrăca, care au caiete și cele strict necesare traiului zilnic. Dacă e ceva ce nu am reușit să strângem, trebuie să amintim de alimente. De aceea proiectul nostru sper că nu se va termina aici, ci va continua. Lucrurile bune, plăcute lui Dumnezeu, nu trebuie să aibă calendar de organizare. Lucrurile bune trebuie să fie obișnuite, trebuie să exite zilnic în viața noastră, trebuie să facă parte din traiul nostru… Continuăm campania aceasta, continuăm să ajutăm niște copii care merită toată dragostea noastră. Dacă veți mai avea ceva de dat, dacă doriți să mai ajutați pe cineva, toate-s de folos. Îmi pun în gând cu rugăciune ca până de Crăciun să mai reușim să strângem câte ceva. Voi reînnoi apelul meu în luna decembrie, cu speranța că și până atunci, încet-încet vom reuși să fim de folos unor oameni mici cu suflet mare.

Nu am făcut fotografii ajutoarelor duse. Ne-am gândit că Dumnezeu va ține minte ce-am făcut acolo. Câteva poze cu acei copii minunați am făcut și voi atașa acestui articol o mică parte din ele, cu precizarea că voi mai adăuga când voi face rost de toate.

            Cu mulțumire,

            Cătălina.

Să fim alături de noi! -noutăți-

DSCI5189

Să fim alături de noi! se apropie de o aniversare și implicit de un final. Proiectul nostru împlinește mâine nici mai mult, nici mai puțin: o lună. O lună de zile în care, din dragoste pentru Hristos și neamul românesc, din dragoste pentru copiii săraci și fericiți ai satelor Bîcu și Cioca-Boca, v-ați jertfit. Mi-ați fost alături nu mult, ci foarte mult. Mă așteptam la aceasta, am avut încredere în Ortodoxia pe care vreau să cred că o trăim în fiecare zi, o respirăm și o împărtășim și celorlalți. În aceste zile, mai mult decât în oricare altă perioadă, am vorbit cu Hristos despre tot ce se întâmplă. Nu doar eu am vorbit cu El, ci și voi. O, Doamne! Am fost zeci, poate sute de persoane care am discutat cu El, spunându-i absolut tot ce ne dorim, tot ceea ce încercăm să facem noi, oameni cu neputințe. Hristos a coborât în inimile noastre și ne-a dat putere. Am simțit tare mult ajutorul lui Dumnezeu în această perioadă. Am pornit campania simțind că vom reuși ceva, dar recunosc că nu m-am gândit că voi aduna în jurul meu atât de mulți oameni minunați.

Așadar, vreau să vă împărtășesc și vouă o parte din realizări. Au fost adunate haine foarte bune, de calitate, în jur de zece saci. Avem ghiozdane, rechizite, jucării, tot felul de alte jocuri ( gen puzzle), produse de curățenie și de igienă, cărți și altele. Tot ceea ce am adunat va ajunge acolo cu un microbuz, dat fiind că în total materialele adunate sunt într-o mulțime de saci, pungi și cutii.

Oare mai este nevoie să vă mulțumesc? Nu cred. Simt că atunci când mi-ați întins mie, inițial, o mână de ajutor în această campanie, deja sufletul vostru s-a bucurat. De ce cred asta? Pentru că și al meu se bucură, zâmbindu-mi în fiecare zi. Da, acesta e adevărul. Împreună putem face niște lucruri minunate, niște lucruri de care până și noi ne mirăm uneori.

Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să ajung acolo peste o săptămână-două. Încă mai avem timp. Nădăjduiesc să mai strângem produse de curățenie și igienă, dar mai ales alimente. Dat fiind că alimente încă nu am strâns deloc, sper din tot sufletul să reușim măcar câteva să adunăm…

Aștept cu bucurie să-mi revăd copilașii mei de suflet, omuleții la care m-am gândit intens în ultima perioadă, sufletele de care îmi este dor. După acel moment voi reveni cu bilanțul campaniei, material și sufletesc, dar și cu fotografii. Îmi doresc ca și voi să gustați din bucuria noastră, chiar dacă acest lucru se va întâmpla în fața calculatoarelor.

 

                                                            Cu bucurie,

                                                                        Cătălina

 

 

O prietenie veșnică: tu și Hristos

DSCI3384E seară și din ce în ce mai frig. În sobă se aude focul ca și anul trecut, ca și acum doi ani, ca și atunci când eram copil. E liniște. E liniște în jur, e liniște în mine. Se pare că Hristos știe să facă ordine în orice fel de suflet, în orice fel de suflet zdruncinat de păcate și neputințe. El știe că atunci când vine în inima ta nu va găsi liniște, însă totuși are curaj să ajungă acolo. Și atunci când ajunge, se pune pe treabă. E greu, e foarte greu chiar și până ajungi să-L primești, căci se știe că El nu vine niciodată cu forța. Dacă nu vrei să-L primești, se întoarce înapoi oricât de aproape ar fi de inima ta. Dar ce îi pasă celui care-L alungă, ce îi pasă că Hristos plânge în fața ușii inimii sale? Atâta răceală, Doamne! Atât de rece ne este sufletul uneori, încât și Hristos este alungat. Dar uneori El ajunge. Vine și începe treaba și chiar în acele momente tinzi uneori să spui că nu îți e mai bine cu El. De ce oare? Te doare tot, te doare sufletul pentru orice, simți parcă că uneori nu mai ești tu. Hristos lucrează, iar tu știi că pentru a-L primi ai nevoie de o minimă pregătire. Tocmai, acea pregătire te necăjește uneori. Ca să-L ai pe Hristos trebuie să mai renunți la patimă, la plăcere, la una și la alta… Și, da! Uimitor, dar El nu te obligă, te lasă să faci exact ce vrei tu. Vrei să trăiești în patimi? Ești liber. El plânge, el se întristează pentru sufletul tău, însă nu vrea să te forțeze. Tocmai pentru că te iubește nespus de mult, te lasă să alegi ce dorești. Îți oferă o libertate extraordinară pe care El crede că tu o poți înțelege și o poți folosi spre mântuirea ta… Însă, din păcate există și momentul în care omul nu mai știe ce să facă cu libertatea. Atunci ajunge să o folosească prost, să nu mai fie conștient de sufletul lui, de sufletul lui ce trebuia să fie plin de Hristos…

Sunt atât de mulți oameni în care Hristos nu mai este! Sunt atât de mulți oameni triști, atâția care-s mâhniți, care nu mai văd nicio modalitate de a fi fericiți! Oameni care nu văd nimic dincolo de locul de muncă, mâncare și activitățile banale ale fiecărei zile! Sunt triști, necăjiți, terminați sufletește… Sunt ei, oamenii care au uitat că Hristos a venit, a pătimit, a fost răstignit pentru ca ei, cei triști și cu lacrimi mereu pe față, să se mântuiască.

Și dincolo de ei, undeva în amurg de zi, se zăresc chipuri de oameni sfinți. Chipuri de oameni în ochii cărora Îl poți vedea limpede pe Hristos, Îl poți simți, Îl poți atinge cu ochiul tău curat. Oamenii aceștia merg împreună cu Hristos pe stradă, însă nu Îl iau de mână, ci Îl iau în suflet. Hristosul din sufletul lor iese însă la iveală, stând cu gingășie în ochii lor curați. Și pe stradă, chiar de departe, simți nevoia să întrebi un om pe care nu l-ai mai văzut în viața ta: Ce mai face Hristos? Văd că-L ai cu tine. Însă, evident, acela nu va recunoaște. Smerenia îi este atât de mare, încât pleacă capul pentru a se uita din nou la neputințele lui…

Sfintele, sfinților! rostea părintele în cadrul Sfintei Liturghii. Cum adică sfinților? Adică celor care încearcă să fie sfinți, care-și doresc asta. Doamne, cât de frumoasă e viața aceasta dacă știi de ce o trăiești! Dacă știi că acolo, undeva în adâncul sufletului tău, trebuie neapărat să locuiască Cineva. Acel Cineva e singurul care te va iubi chiar și atunci când ceilalți ți-au întors spatele, chiar și atunci când ai impresia că nu mai are niciun rost să trăiești. În acele momente nu va mai exista sufletul rănit, pentru că Hristos este un Doctor bun: știe să panseze, știe să vindece. Atunci nu vor mai exista momente de mâhnire profundă, momente în care înnebunești pentru că nu ai cu cine vorbi măcar câteva minute, pentru că El este Prietenul perfect: știe să te asculte ore în șir fără să vorbească, dar știe să vorbească atunci când vrei doar să asculți. În clipa aceea, în clipa în care Hristos va fi în sufletul tău, nu vor mai exista nici lacrimi care să nu se poată opri. Hristos știe să îți șteargă lacrimile, știe să te ia în brațe, știe să îți dea cel mai bun sfat. El știe când ai nevoie de ceva sau de cineva, știe să te îndrume, știe să te împace cu oricine, știe să fie alături de tine. Știe de cine îți este dor, știe pe cine nu poți iubi. Știe să îți facă viața frumoasă, știe când și ce fel de persoane să îți aducă sau readucă în viață. Știe să îți asculte rugăciunea și se bucură atunci când și tu vrei ca în toate să fie voia Sa. El știe, știe totul, te iubește și te ajută atunci când ochii îți plâng de durere, de mâhnire, de dor. De ce? Pentru că El este cel mai bun prieten al Tău…

Să fim alături de noi!

 

DSCI5189Motto: Sfânta Scriptură ne învață: “ Nu furăm numai când luăm ceva de la celălalt; furăm  și când nu împărțim ceea ce avem.”

( din Gură de Aur, atletul lui Hristos, de  Virgil Gheorghiu)

Doamne, ajută!

Propun să ne ajutăm pe noi. Le dăm lor o mână de ajutor, însă tot pe noi ne ajutăm…

E un mesaj cât se poate de real, vă rog să citiți din experiența mea de săptămâna trecută… Distribuiți cât mai mult acest mesaj!

Pe scurt: Strângem de toate pentru niște copii care au nevoie de noi. Vorbim de satele Bîcu și Cioca Boca din județul Iași. Pentru detalii contactați-mă!

Vă scriu în niște clipe grele, în niște clipe care cântăresc mult pentru mântuirea mea și a voastră. Cred că toți am trecut prin momente mai puțin plăcute în viață. La toți ne-a fost greu uneori, însă cred că puțini dintre noi știu ce înseamnă să nu ai ce mânca. Poate niciunul nu a renunțat la școală din clasa a V-a pentru că nu mai avea cu ce se încălța… Poate voi știți ce înseamnă bucuria când mâncați o clătită, de exemplu, dar nu știți bucuria unui copil atunci când are în mână o felie de pâine… Noi știm să ne bucurăm doar pentru lucruri mari, ei însă se bucură pentru lucruri despre care noi credem că ni se cuvin.

Există sate în România unde lucrurile sunt altfel decât în casele noastre. Unde o singură carte valorează mai mult decât toată biblioteca mea, unde o pâine ajunsă la ei valorează mai mult decât o porție de fructe de mare mâncată de mine. Unde un zâmbet ți se oferă doar pentru că ai mers acolo, în mijlocul lor. Unde copiii încă mai au timp să privească cerul și să se bucure de frumusețea stelelor. Ei au nevoie de multe, dar se bucură că au pe cine lua în brațe, că au cui spune Te iubesc.

Mă simt datoare față de ei. Știu sigur că Dumnezeu m-a trimis acolo cu un scop, iar scopul acesta nu s-a încheiat când am părăsit acele sate. Am nevoie de voi, de toți cei care mă cunoașteți sau încă nu mă cunoașteți. Am nevoie să fiți alături de mine în aceste momente, pentru ca apoi să fim împreună alături de niște copii care au mare nevoie de noi.

Vorbim de un ajutor ce poate consta în orice. Avem nevoie de haine pentru copii de la cei mai mici pana la 14-15 ani, de alimente, de rechizite, de produse de curățenie, de orice. Ceea ce pentru voi valorează puțin, acolo va valora foarte mult. Propun să strângem de toate, timp de vreo 2-3 săptămâni, la mine, iar apoi eu îmi iau angajamentul să merg cu o mașină, eventual microbuz să duc totul acolo. Le voi lăsa preotului din sat, iar el va împărți după cum știe mai bine. Eventual, dacă vreți să mergeți direct, e și mai bine. Nu vă cer mult, ci oricât de puțin. Haideți să ne luăm de mână și să facem o treabă bună. Hristos ne va iubi și mai mult!

Cei care doriți să ajutați, lăsați-mi un mesaj fie aici, fie pe Messenger. Chiar dacă nu puteți contribui cu ceva material, pomeniți-mă la rugăciune și distribuiți mesajul. Nu se știe de unde va veni un ajutor…

Cătălina Dănilă

catalina_danila2000@yahoo.com

În brațele lui Dumnezeu…

DSCI5130Există momente în viață când îți dai seama că într-adevăr toate gândurile se pot transforma în rugăciune. Că orice gând poate să îl cuprindă pe “Doamne”. Există clipe când nu ai nevoie de nimic altceva în afară de un spațiu în care să poți vedea câte ți-a lăsat Dumnezeu. Ai nevoie de câteva clipe în care să privești tot ce ai în jur pentru a te minuna, pentru a îți face sufletul să zâmbească.

Ceva în genul acesta este și perioada când ajungi să concretizezi că planurile nu prea au de-a face cu omul duhovnicesc. Că îți poate lua zile întregi să stabilești cum vei face, unde vei merge, cât vei sta și cum vei călători, iar în câteva clipe totul să se dărâme. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu lângă el mereu, care nu Îl vede în tot ce i se întâmplă, se tulbură. Însă omul credincios se bucură și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru cum a aranjat treburile; el are puterea de a vedea că e mai bună soluția asta venită într-o clipă, decât soluția găsită de el în câteva zile… Și atunci când ai puterea să faci asta, începi să vezi cât de trecătoare sunt cele din lumea aceasta și cât de mult contează să ai puterea de a nu uita de ce ai ajuns aici. Noi așteptăm foarte des minuni, impunem lui Dumnezeu tot felul de lucruri și uneori tindem să-L forțăm să facă așa cum vrem noi. Și e dureros poate că Dumnezeu nu te limitează niciodată libertatea. Dacă noi vrem, primim. Și chiar mă uitam zilele trecute la persoanele din jurul meu și vedeam că în majoritatea cazurilor au ajuns așa cum și-au dorit, chiar dacă nu bine. Dumnezeu nu e prigonitor, ci iubitor. Celor care o iau la vale, care se depărtează uneori fără să își dea seama de El, le mai dă câte un necaz tocmai pentru a își reveni. Și e atât de important să vedem că și în necaz Dumnezeu e alături de noi:

Și-n suflet când ți-este furtuna mai mare,

Când lacrima cade și rece și tare,

Cu ochiul curat spre cer tu privind

“Tu iartă-mă, Doamne!”  se-aude grăind.

Că Domnul te iartă și iarăși te cheamă

În inima-i caldă încet să te-adoarmă.

Cu tine rămâne atunci când ți-e bine,

 La greu El te ține, în brațe, pe tine!            

                                   

            Percepând necazurile ca fiind momentele în care Dumnezeu ne ține în brațe, lucrurile se simplifică foarte mult. Lăsarea în voia lui Dumnezeu este unul din cele mai bune decizii pe care omul le poate lua în viață. Atunci când facem asta, dăm la o parte planurile și nu ne mai chinuim sufletul cu treburi nefolositoare. O, Doamne, ce pace vom avea atunci! Tocmai încercarea de a face totul după mintea noastră ne obosește și ne distruge sufletește. E ciudat cum ne rănim singuri și ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape de necazuri, de supărări și altele, dând deseori vina pe El. E ca și cum cel mai bun prieten ne spune: “Hai să te țin de mână până trecem podul.” , noi îl refuzăm, cădem de pe el și strigăm cu îndrăzneală să ne ajute… Ne opunem ajutorului lui Dumnezeu și suferim fără să ne dăm seama, iar apoi Îl învinuim pentru toate necazurile. Evident, de cele mai multe ori uităm să Îl “învinuim” și pentru toate bucuriile noastre…

Să privim în jur și să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu, transformând orice gând în rugăciune. Încercați să priviți în jur atunci când mergeți pe stradă, iar dacă reușiți din când în când să prindeți vreun apus/răsărit, umpleți-vă sufletul cu el. Zilele trecute am întâlnit apusul în diverse locuri din țară, și n-am ezitat să mă opresc și să ma bucur de ele. Era câte-un apus de-mi venea să-l iau în brațe…