Arhive

Și ei sunt copiii noștri!

20131221_180658 20131221_180708Ediția a doua a proiectului caritabil “Să fim alături de noi” a ajuns la final pe data de 21 decembrie a acestui an, când împreună cu trei prieteni dragi sufletului meu am ajuns în satul Bîcu și Frenciugi Aceiași copii frumoși ne-au așteptat. În prima parohie unde am poposit am împărțit 30 de pachete cu dulciuri, fructe și altele copiilor care au fost prezenți la vecernia din acea seară. Cu restul de alimente, pachete, haine și multe altele am mers mai departe. Am poposit atunci în satul imediat următor primului, unde am întânit un părinte al celor câtorva zeci de copii amărâți ai satului. Pe cei mici nu i-am cunoscut întrucât am ajuns destul de târziu, însă părintele Alexandru ne-a întâmpinat cu drag și ne-a asigurat de buna întrebuințare a tuturor ajutoarelor primite.

Din ceea ce am strans la această ediție nu am reușit să împărțim tot. Ediția a doua va avea și o a doua parte cel mai probabil în luna februarie a anului 2014 când ne propunem să ajungem să îi cunoaștem pe copiii din Frenciugi, bucurându-i și bucurându-ne și noi de mulțumirea lor. Aproximativ 1000 de lei vor fi cheltuiți atunci, iar restul de alimente și alte ajutoare vor fi duse tot atunci la copilași.

Pozele pe care le vedeți sunt de la Bîcu. La Frenciugi nu am considerat necesar să facem poze întrucât nu am împărțit nimic în mod evident. Așteptăm cu nerăbdare luna februarie pentru noi bucurii.

Cred că mă aflu din nou în momentul în care cuvintele nu pot transmite prea multe. Știți foarte bine, cei care mă cunoasteți și-mi sunteți alături în momentele acestea deosebit de importante pentru mine, că vă port pe toți în suflet și că toată reușita acestor proiecte I-o datorez Mântuitorului și apoi vouă. Sper, ca de fiecare dată, că fiecare din noi vorbește cu Hristos despre asta. Am simțit rugăciunea mai mult ca niciodată și nu putem mulțumi pentru tot ajutorul decât prin a sta în genunchi în fața icoanei și prin a-I vorbi Lui despre toate bucuriile noastre. Și dincolo de toate ispitele ne bucurăm acum împreună. Sunteți dragii mei, voi știți asta. Să mă iertați pentru cuvintele nepotrivite, pentru momentele când nu am fost așa cum ar fi trebuit, pentru clipele în care v-ați așteptat la mai multă jertfă din partea mea…

Asta nu e tot. Sunt dintre voi care au venit cu noi idei, cu noi propuneri pe care le primesc cu mare bucurie. Am primit în unele ajutoare lucruri la care nu m-am așteptat. Nu vă dați la o parte, am nevoie de voi! Împreună lucrurile se fac mai bine, mai ușor, mai frumos, chiar dacă uneori ispitele sunt mai pronunțate. E normal ca la astfel de acțiuni să fie piedici, să fie ispite care să transforme zâmbetele chiar și-n lacrimi. Dar e cu atât mai bine. Știm că suntem pe drumul cel bun. Ne mai dăm seama că suntem oameni, că greșim, că suntem nimic fără Hristos…

Vă îmbrățișez frățește, vă mulțumesc din tot sufletul!

Cu bucurie,

          Cătălina

În depărtări…

DSCI3120M-am așezat o clipă în sufletul omului de lângă mine și am încercat să mă odihnesc. I-am luat mâinile lui în mâinile mele și am încercat să mă încălzesc. Mi-am pus capul meu pe umărul lui și am încercat să vărs măcar o lacrimă. L-am luat în brațe și am încercat să mă simt protejată. L-am privit în ochi și am încercat să privesc dincolo de ei… Am văzut totul, dar mai puțin pe mine. Străzile pustii ale orașului nu îmi ofereau nicio mângâiere, așa că am luat drumul Catedralei. Atunci când ceri ajutorul unui sfânt pentru o perioadă mare de timp în cadrul aceleiași probleme, simți nevoia să mergi și să anunți orice schimbare. Așa cum mersesem de fiecare dată când avusesem nevoie de ajutor, am considerat că e momentul să îi spun că totul s-a terminat. Că începe o altfel de perioadă și că ochii omului în care am crezut nu mă mai au. Că ochii omului pe umărul căruia plânsesem, sunt goi. În astfel de momente nu îți rămâne decât să mergi să le vorbești sfinților despre durerile tale… Catedrala era aproape goală, așa că mi s-a părut necesar să mă așez pentru câteva clipe lângă racla impunătoare din fața mea. Mă bucuram pentru a nu știu câta oară că exista cineva care mă așteapta oricând și care e gata să mă asculte din nou. Din nou acolo, din nou vorbind despre aceeași durere. Câteva lacrimi începuseră să își facă apariția pe obrajii mei palizi, sătui de tristețe… Sfânta mă asculta din nou și, ca niciodată, nu mai spunea nimic. Oare se săturase să audă din nou aceeași poveste? Și totuși ceva era diferit: venisem singură. Singură de tot. Îmi spusese de atâtea ori ce trebuie să fac și de atâtea ori nu o ascultasem, încât în adâncul suferinței mele începusem să îi dau dreptate. Îmi spusese ce să fac ca să îmi fie bine și eu nu făcusem nimic altceva decât neascultare. M-am încăpățânat să cred în inexistență, să cred că totul va merge împotriva strigătelor celor din jur. Îmi aminteam printre lacrimi cum duhovnicul îmi spusese încă de la început că nu va merge, că lucrurile nu sunt deloc bune… După atâția ani în care credeam că știu ce înseamnă ascultarea de duhovnic, mi-am dat din nou seama că nu conștientizasem deplin. Doar atunci când dai de necaz începi să înțelegi privirea pătrunzătoare și sfaturile directe ale duhovnicului. Încă o dată, încă o lecție pentru a înțelege că duhovnicul știe, simte, te poate ajuta dacă îi dai voie. Când nu îi dai voie la timp, îi dai voie după ce te rănești…

Acolo, cu inima rănită și cu sufletul lăcrimând, m-am ridicat să-mi așez mâna mea pe mâna sfintei. Am ridicat-o înapoi rapid. Ce se întâmpla? Am simțit o căldură imensă, însă am crezut că mi s-a părut. M-am mai rugat o dată pentru liniștea sufletului meu și pentru pacea celui ce plecase de lângă mine. Am atins mâna și am simțit din nou același lucru. La fel și a treia oară. Am încremenit, însă nu am mai putut plânge. Căldura aceea duhovnicească, dar totuși reală…mă liniștise instantaneu. Parcă o voce mi-ar fi șoptit că oamenii vin, pleacă, iubesc, urăsc, strâng în brațe și oferă lovituri. Evident, e dureros să vezi că omul de lângă tine nu mai vrea să te cunoască, însă uneori cele mai bune decizii sunt și cele mai dureroase. Însă, repet, indiferent cât ne-ar fi de greu, e bine să avem puterea de pune punct atunci când trebuie și de a face ascultare de duhovnic. Nu o ascultare orbească, ci una logică, dătătoare de pace. Mântuirea nu o vom obține stând degeaba, ci lucrând. Experiență nu vom dobândi aproape niciodată din lucrurile frumoase, ci din cele dureroase. Atunci când vom plânge, atunci vom învăța. Atunci când vom plânge cum trebuie, atunci ne vom și ruga cum trebuie. Fără niciun fel de gând, am pășit spre ieșirea din Catedrală. La ieșire, cineva se apropie de mine și îmi zice: Dacă îl cauți pe el, să știi că a plecat…

Știu. A plecat de tot. Știu, mi-am zis ca pentru mine și m-am cufundat din nou în întunericul nopții, păstrând cu grijă tot. Tot ce era în sufletul meu.