Arhive

Romanul omului bolnav de toate – în curs de apariție

deznadejde1Întotdeauna am considerat cimitirul ca fiind cel mai înspăimântător loc în care un om poate ajunge, fie pentru o perioadă determinată de timp, fie pentru veşnicie. Asta a făcut ca în decursul timpului să ocolesc acest loc pe cât mi-a stat în putinţă, însă viaţa făcuse să nu-l pot evita mereu. Aşa că, dincolo de faptul că încă de mic copil relatasem tuturor dorinţa de a nu mă prezenta nici la înmormântarea părinţilor mei, am continuat în anii ce-au urmat să le dezvălui celorlalţi încă o dorinţă: să fiu îngropat fără sicriu. Şi în puţina mea înţelegere de la cei mai puţin de zece ani pe care-i aveam, nimeni nu m-a putut convinge că, indiferent cât de mult aş ocoli cimitirul, tot voi ajunge la un moment dat în el. Ciudat lucru, îmi spuneam eu pe atunci, neînţelegând de ce, aşa cum mă pot ruga pentru orice lucru lui Dumnezeu, nu m-aş putea ruga şi pentru îndeplinirea visului meu, şi anume cel de a nu fi îngropat într-un cimitir şi cu atât mai puţin într-un sicriu. Mă temeam atât de tare de aceste două lucruri care în final formau doar unul, încât ele deveniseră coşmarul meu de zi şi de noapte, ideea care nu mă lăsa să trăiesc, să respir, să zbor, ideea care nu mă lăsa să fiu eu. Mi-am dorit mult, mi-am dorit foarte mult să fiu eu, fără a şti de fapt cine sunt cu adevărat. Nu am reuşit niciodată să aflu cine sunt eu, eu – cel alături de care trăiesc în fiecare zi, alături de care aveam să ajung o dată, cândva, departe de acest moment, într-un sicriu şi inevitabil într-un cimitir. De ce??? De ce să nu fiu îngropat undeva la marginea sau în inima unei păduri de brad, ale căror vârfuri stau zilnic şi gustă din dulceaţa Cerului? De ce să ajung eu, făptura lui Dumnezeu, între câteva bucăţi de scânduri bătute temeinic în cuie? De ce să nu gust singur din dulceaţa pământului aşa, direct, fără a fi protejat pentru încă câteva săptămâni sau luni de materialul din care am fost creat? Urăsc cimitirul, urăsc sicriul, urăsc moartea, însă întotdeauna mi s-a spus că trebuie să le accept pe toate, căci puterea mea nu există în veşnicia lor. Aşa că am renunţat la a mă gândi la muritorul din mine şi am încercat să cred în veşnicie. Mi-am promis şi propus în acelaşi timp să mă gândesc continuu la fericirea veşnică, la fericirea ce mă aşteaptă dincolo de banalul cimitir de la periferia acestui oraş. Mi-a mers şi asta o perioadă, însă nu prea mult. Gândul că oasele mele vor rămâne tot într-un cimitir nu îmi dădea pace. Mi-am propus atunci să încerc să fug de moarte. Începusem să nu mai suport nici măcar să aud că cineva a murit, dar să mă bucur să aud că cineva a avut parte de o moarte mai ciudată, de genul avionului scufundat în vreun ocean. Ce oameni fericiţi, îmi ziceam. N-au parte de sicriu, n-au parte de cimitir, deci e bine… Fericirea însă dispărea repede de pe chipul meu, căci îmi aminteam că moartea, totuşi, venise şi la ei. Până acum, neputinţa aceasta nu mi-a dat pace deloc. Nu mă consider bărbat în toată puterea cuvântului, căci frica de moarte mi-a dărâmat şi singurele clipe de bucurie pe care le-am avut. Nici nu pot afirma că au existat clipe de bucurie, din moment ce toate au fost puse în umbră de momentul în care îmi aminteam că voi muri. Aşa a fost să fie. Mi-am ţinut promisiunea! Considerat de ceilalţi nebun, am refuzat categoric să mă prezint la înmormântarea mamei mele şi mai apoi a tatălui meu. Fratele meu a fost întotdeauna mai curajos, aşa că l-am lăsat să savureze singur momentele inedite petrecute la înmormântările părinţilor. Şi nu că n-aş fi putut suporta că au murit ei, însă n-aş fi putut suporta să-i văd în sicriu şi apoi părăsiţi de toţi în sinistrul cimitir. Scena ar fi continuat cu toţi ceilalţi plângând, ca să ce? Mortul tot mort rămâne şi tot în pământul rece ajunge… Şi uite-aşa, până la vârsta mea am refuzat să merg la înmormântări. Disperarea mea culmina şi în momentele în care treceam pe lângă vreun magazin cu obiecte funerare. O dată chiar am avut un şoc legat de acest lucru. Trecând pe lângă un astfel de magazin, mi-a fost dat să privesc un bărbat în toată firea cum se băgase în sicriul ce era sprijinit de unul din gardurile ce împrejmuiau terenul. Cel mai tare ma durut ca respectivul râdea, însă gluma aceea sinistră nu mi-a dat pace câteva luni bune. În nebunia aceasta a mea, a fricii de tot ce înseamnă moarte, am fost sprijinit de multe persoane. Familia şi prietenii mi-au fost alături mereu, am ajuns la vrăjitoare, la preoţi şi la psihologi, însă nimeni nu a reuşit să mă ajute cât de puţin. Am fost declarat, de aproape toţi, nebun. Şi probabil vă întrebaţi cine mi-a dat şanse de vindecare. Eu vă voi răspunde: preotul a fost singurul care mi-a spus chiar şi după zeci de crize şi chiar şi după vreun monolog din care nu reuşea să mă trezească oricât de mult ar fi încercat, că mă pot vindeca. Însă tot a existat ceva ce nu a mers… Dat fiind că întotdeauna am fost considerat altfel decât toţi ceilalţi, am luat şi eu hotărârea de a renunţa. Dar nu e atât de simplu pe cât credeţi. Când îţi este frică, îţi este frică până la capăt. Şi oricât de nebun m-ar fi considerat toţi ceilalţi, şi oricât de nebun m-aş fi considerat eu, în condiţiile în care omul de lângă mine ar fi putut scăpa uşor de prezenţa mea, eu nu puteam reuşi asta niciodată. Îmi era frică de trupul meu, de sufletul meu, de privirea mea. Încetasem orice relaţie, fie ea de prietenie sau chiar iubire, încetasem să râd, încetasem să plâng, încetasem să fiu om. Eram atât de conştient că am o problemă mare, mare de tot! Îmi dădeam seama în unele momente de faptul că am unele probleme de ordin sufletesc – ca să nu le zic psihice, însă nu aş fi vrut şi nici nu aş fi putut să recunosc asta în faţa tuturor. Mi-am propus de multe ori să mă sinucid, pentru a scăpa de povara acestei vieţi, însă a existat ceva ce nu m-a lăsat să o fac. Cred că deja bănuiţi ce… Evident: frica de sicriu, frica de cimitir, în fond, frica de moarte nu m-a lăsat să mă sinucid. Începusem să mă învârt în cerc, nu reuşeam să găsesc vreo soluţie la problema mea fundamentală şi asta începuse să mă termine sufleteşte. Mă durea capul, mă dureau mâinile, picioarele, mă durea sufletul, mă durea totul. Şi chiar atunci, după câteva luni de zile în care fratele meu refuzase să mă caute din cauza absenţei mele la înmormântările părinţilor, s-a gândit să facă marele pas. Vreau să recunosc că mi-a prins bine telefonul, mai ales că se nimerise într-o clipă de apogeu al deznădejdii. Fratele meu, singur şi el, probabil părăsit de toţi, s-a gândit să mă sune şi să mă invite în locul pe care-l uram, tocmai pentru a încerca să mă ajute. Nu puteam continua la nesfârşit acest joc, aşa că trebuia să intru într-un cimitir. Trebuia să fiu la el peste trei zile, de dimineaţă, pentru ca în jurul amiezii să o luăm la pas amândoi. Mi-a spus, râzând nebuneşte, că: va fi frumos. Ce înseamnă să nu ai o gândire lucidă şi să încerci să te fereşti de tot ce nu-ţi place, chiar dacă eşti conştient că nu vei putea scăpa la nesfârşit…! Să nu-mi dau eu seama ce va fi frumos, să nu-mi dau eu seama de ce să mă întâlnesc cu el tocmai peste trei zile şi de ce să mergem la cimitir în jurul amiezii, e uimitor de înjositor. Aşa s-a făcut ca eu să ajung să-l văd pe fratele meu cu ochii închişi în ceea ce uram mai mult: în sicriu, în cimitir, în moarte.
Credeţi că sunt bolnav? Şi eu cred la fel. Sunt bolnav de moarte…

Îmi văd amintirile…

Îmi văd amintirile în depărtare și mă rog fără să știu cum. Nu știu dacă ar trebui să mă rog ca ele să dispară sau să rămână pentru totdeauna în inima mea… Îmi văd propriul suflet zdruncinat, plin de răni cicatrizate, dar gata oricând de sângerare. Ce-ți mai poți dori când nu mai există dorință? În acele momente în care simți că nimic nu mai are rost, când totul se termină cu o banală încercare, începi să crezi în inexistența dorințelor. Amintirile dor! Dor mai tare decât îți poți imagina atunci când le strângi. Dacă am ști cât dor, probabil am încerca să nu le mai primim în adâncul gândurilor noastre. Însă atunci când ne vizitează, atunci când își fac simțită prezența, sufletul sângerează. Când le strângem, în momentele acelea de bucurie sufletească…nici măcar nu ne punem problema că mai târziu vom suferi, că mai târziu ne vom răni noi, cu mâna noastră. Nici nu știi cum e mai bine. Nu știi dacă ar trebui să îți mai permiți să fii fericit, pentru ca mai apoi să plângi din nou. Radu Gyr spunea ca de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Lacrimile te fac să vezi lucrurile mai limpede, te fac să îți dai seama de lucruri și de fapte atât de adânci! Plânsul îi ajută pe cei ce pot plânge, însă cei care se macină în interior și nu reușesc să se exteriorizeze, își varsă lacrimile în propriul suflet…

Din păcate, ceea ce ne lipsește multora este curajul de a recunoaște. Curajul de a recunoaște totul, în general vorbind, în viață. Ne este frică fie de noi, fie de ce vor crede alții despre noi, fie de ceea ce ni s-ar putea întâmpla după ce vom spune lucrurilor pe nume. Frica nu este a creștinului autentic! Nicidecum! Frica nu îl caracterizează pe creștinul ortodox. Dacă creștinii din trecut ar fi fost fricoși, n-ar mai fi existat mucenici. Cei care se vor apăra zicând că nu mai este vremea muceniciei și deci, frica nu mai poate exista, se înșeală. Putem mărturisi fără să ne taie capul cineva. Putem să ne arătăm lipsa fricii chiar și în zilele noastre. Nu ne trebuie un cadru public de mărturisire. Mărturisiți și celor de lângă voi că nu vă este frică, spunând lucrurilor pe nume, recunoscând ceea ce gândiți, ceea ce simțiți. Nu vă ascundeți, indiferent de ce vor zice ceilalți despre voi. Avem nevoie de creștini demni, care să nu se teamă de nimic, deci cu atât mai puțin de lucrurile mărunte! De creștini care să nu se clatine la orice bătaie de vânt, care să aibă puterea de a vorbi celui de lângă el chiar și după o dezamăgire, care să aibă curajul de a privi în ochi omul de lângă el, indiferent de situație. Dacă nu te simți vinovat cu nimic, ridică ochii si spune asta! Dacă te simți vinovat, ridica-ți ochii și recunoaște-ți neputința. Nimeni nu are dreptul să judece, să condamne! Toți greșim, însă nimic nu ne dă dreptul de a fi fricoși și de a refuza să fim creștini mereu, adică toată ziua și toată noaptea. Nu doar în momentele bune! Toți suntem buni când ne e bine. Omul adevărat se vede la ispită, atunci când sunt prezente necazuri care te zdruncină din rădăcini, care te fac să vezi că ești nimic fără Dumnezeu…

Lacrimi? Zâmbete? Regrete? Poate toate, poate nimic… Doar amintiri? Poate multe, poate deloc. Ce doare? Când vezi că cei dragi ție nu mai vor să se ridice, să cugete și să vadă dacă e, unde e problema. Însă indiferent de ispite, tu trebuie să fii onest în continuare. Chiar dacă cel de lângă tine nu mai are puterea de a îți vorbi, de a te privi în ochi și de a-ți spune ce se întâmplă, mergi mai departe. Mai departe, spre a-ți culege alte amintiri care să te bucure sau să te rănească din nou. Cu onestitate mergem mai departe, cu gândul că am vrut să iasă bine și că a ieșit un bine pe care nu-l cunoșteam. Vom face cunoștință cu el și ne vom arăta încântați. De ce? Pentru că viața merge înainte…

Vis…

Octombrie. Frunze argintii, parfum de toamnă și liniștea unei nopți într-unul din orașele României. Pe stradă, aproape nimeni. Doar eu și cu celălalt eu. Priveam cu multă nedumerire drumul ce se-ntindea în față. Un zâmbet mi se așternuse pe chip fără voia mea. De ce puteam zâmbi? Omul speră la bine chiar și atunci când simte, când vede, când are toate reperele logice și fizice că nu are cum să fie binele pe care îl vrea el. Bine e doar cum vrea Dumnezeu, spun unii și bine spun. Bine nu îți e atunci când spui tu că îți e bine. Bine e atunci când știe Dumnezeu că îți este bine, atunci când viața ta se modifică de la o clipă la alta, atunci când viața ajunge în intersecții în care, deodată, încalcă toate regulile de circulație și face altceva decât, omenește vorbind, ar fi trebuit să facă. Atunci când trece pe interzis, când toți te arată cu degetul, când judecata celor din jur îți iau în locul permisului de conducere, permisul de fericire. Când nu acorzi prioritate celorlalți, nimeni nu te iartă. Și poate cel mai grav, atunci când nu porți centura de siguranță, viața moare… Nu mai este nici penalizată, nici arătată cu degetul, nici plânsă. Viața moare, sub ochii tăi, sub inima ta rănită. Când vieții nu îi este iertat nimic, ea se frânge. Degeaba o lipești la loc dacă ai frânt-o o dată. Crăpătura se vede, rămâne și-ți amintește mereu de acea durere…

Vrei să fii fericit? Primește în suflet doar cuvintele bune. Nu băga în seamă răutățile celor din jur, nu pune suflet unde nu trebuie. Roagă-te pentru cei ce ți-au greșit, iartă celor care în nepriceperea și inocența lor sufletească, fără să își dea seama te-au rănit. Șterge-ți lacrima, privește cărarea din fața ta. Nu-ți spulbera viitorul din cauza unor amintiri ce dăinuie în prezent, nu spera la ce nu poți avea și nici la ce poți avea, dar îți face rău. Încearcă să nu ajungi la momente în care să spui ce a spus Marin Sorescu în Iona: Ce pustietate… Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici… Când ajungi la pustietate, deja ajungi la o stare de nefericire. Aș ieși și aș striga în mijlocul străzii că Dumnezeu chiar ne vrea fericiți, aș merge și aș șopti celor care nu aud când strig, că Dumnezeu îi iubește și pe ei.  Când înțelegi asta, totul se rezolvă, indiferent de cât de nefericit erai până în acel moment. Dacă am înțelege că Dumnezeu ne iubește, că oamenii din jur nu vor niciodată să ne rănească și chiar nu ne rănesc niciodată, am înțelege altfel viața. Nu cei din jur ne dezamăgesc, nu cei din jur ne rănesc. Noi ne rănim crezând prea mult în ei, cerându-le mai mult decât ei ne pot oferi. Ne rănim singuri, punându-ne nădejdea în cine nu trebuie, în cineva care cel puțin deocamdată nu poate da mai mult. Nu poate da, dar poate primi. Bunătatea din sufletul tău să însenineze viața celui trist de lângă tine. Ochii plâng la unii, la alții doar sufletul plânge.

Străbătând drumul, am ajuns la final. Ciudat: drumul e înfundat. Cine nu l-a lăsat să-și continue cursul? Te simți rănit când drumul se termină, dar în suferința ta Hristos stă nevăzut, sprijinindu-te. Același autor citat mai sus spunea că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. Nu lasăți pe nimeni să intre în sufletul vostru cu forța. Nu oricine trebuie să aibă acces acolo, nu oricine are voie să se bage în el cu cuțitul… Orice final aduce un nou început, orice apus aduce un nou răsărit. Tine-ți minte, sfârșitul nu e aici, în viața aceasta nu există sfârșit! Oamenii vin, pleacă, uită tot ce a fost. Oamenii își aduc aminte rar, oamenii răniți își revin greu, iar oamenilor sensibili le lăcrimează ochii foarte des. La început de drum, la final de drum…  Un ultim citat din Marin Sorescu, la final de drum: Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte. Aveți grijă să nu vă rătăciți, faceți în așa fel încât să îi fie bine sufletului vostru.

E un final de drum, dar e un început de autostradă. Vieții i-a fost luat permisul pentru a i se da înapoi unul nou. Sufletul zboară deasupra lucrurilor lumești. E aproape de cer! O șoaptă, un gând bun, o lacrimă plină de pace, de alinare, de vis…

Două scrisori din romanul „Lacrima sufletului” de Cătălina Dănilă

Deoarece în ultima perioadă foarte mulţi prieteni, cu precădere băieţi, m-au sunat să îmi spună că le este foarte greu singuri, că aproape că nu mai au nădejde că vor găsi pe cineva alături de care să trăiască şi să se mântuiască, m-am hotărât să scriu câteva rânduri. Deci, nu deznădăjduiţi! Va veni şi clipa în care, după rugăciune, o să  întâlniţi persoana potrivită. M-am gândit că ar fi bine sa postez pe blog cele două scrisori publicate în romanul „Lacrima sufletului” (editura Areopag, 2011). Sunt două scrisori scrise de doi tineri care au vorbit, dar care în final s-au despărţit. Puritatea gândurilor lor să fie şi în inima voastră, dacă aţi păţit sau veţi păţi aşa ceva. Iar după, din nou la rugăciune….pentru a întâlni pe cineva.

Spre final, vreau să mai spun ceva, un lucru extrem de important! Fiţi cu luare aminte! Rugaţi-vă să întâlniţi pe cineva. Dacă întâlniţi o fată/un băiat care să fie pe placul vostru, pe care să-l simţiţi pentru sufletul vostru, nu amânaţi clipa în care să-i spuneţi asta. Şi dacă nu aveţi destul curaj, puneţi-vă în gând că persoana respectivă s-ar putea ca mâine să nu mai fie… Puneţi mâna acum pe telefon şi spuneţi-i ce simţiti, mai ales dacă sunteţi băieţi. Cine ştie de când aşteaptă ea un semn de la voi….? E simplu: un mesaj, un telefon, o vizită, dar faceţi ceva. E foarte greu pentru o fată care stă în aşteptare…. Nu e de ajuns să o întrebaţi în fiecare zi ce face. Încercaţi să îi spuneţi dacă vă doriţi ceva serios. În concluzie, mulţumiţi lui Dumnezeu dacă aţi găsit pe cineva şi nu lăsaţi persoana respectivă să plece. Nu vă gândiţi că e prea bună pentru voi şi că nu v-ar accepta. E foarte posibil să gândiţi la fel, să vă doriţi aceleaşi lucruri, dar niciunul să nu aiba curaj. Aşa că eu încurajez iniţial băieţii, dar nici fetele să nu se dea la o parte! Deci, nu uitaţi de telefon….de mesaj, de orice care să clarifice situaţia.

Iată scrisorile:

………………………………………………………………………………………………………………………….

Irina era extraordinară. Am vorbit cu ea câteva luni… până când am simţit nevoia să îi scriu:
„Încă de la începutul prieteniei noastre simţeam că ceva nu merge. Oare de ce am fost atât de orbi încât să nu ne dăm seama că suntem prinşi în lanţurile pierzării? Mergeam fără nicio căutare precisă într-o lume plină de idei utopice şi prost gândite. Ori eu sunt prea rece, ori tu nu ai învăţat încă să îmi vezi sufletul plin de roua lacrimilor… Văzduhul ne aştepta necontenit; nu am reuşit niciodată să zburăm împreună, dar în schimb am reuşit să plângem. Ne-am bucurat împreună foarte rar… dar am plâns foarte des. Şi asta mă făcea să cred că viitorul ne promite o posibilitate de evitare a acestei lumi. Da… ştiu că îmi vei zice că visez prea departe, dar sunt cât se poate de conştient de asta. Am încercat să mă regăsesc în tine; am încercat să mă provoc singur şi să văd dacă mi-ar plăcea o viaţă alături de tine… Nu ştiu cât de mult am reuşit să te fac să mă înţelegi; cred că este ceva prea greu pentru tine, din cauza faptului că trăim într-o lume mult prea diferită de mine. Te vei întreba de ce niciodată nu ţi-am spus că te iubesc, şi aş vrea să îţi explic acest lucru din toată inima. Am rămas surprins că încă de la primele întâlniri mi-ai spus aceste cuvinte, dar sunt mulţumit că eu am reuşit să nu ţi le spun. Nu am vrut niciodată să te fac să suferi, şi probabil că simplele noastre întâlniri au făcut să ne dăm seama încotro e bine să mergem. Nu cred că trebuie să devenim doi străini de-acum; din simplul fapt că inimile noastre nu erau una pentru cealaltă, m-am hotărât să spun stop. Eşti o fiinţă delicată… ai nevoie de un băiat sensibil, care să fie alături de tine necondiţionat. Sufletul îmi spune că eu sunt pentru altceva şi nu pentru altcineva. Adică pentru altceva decât o familie, deci nu pentru o altă fată… Dar simt şi cred cu toată tăria că vei fi o soţie şi o mamă extraordinară. Eşti tânără, dar asta să nu te facă să gândeşti că nu va urma şi aşa ceva în viaţa ta. Timpul trece, şi nu se mai întoarce. De asta este foarte important să încerci să te menţii pe acelaşi stil de viaţă, şi să nu cazi niciodată. Mulţi băieţi vei întâlni în această viaţă, dar eu îţi spun să nu te încrezi total în cuvântul lor. Şi nu numai în cuvântul lor, ci în general în cuvântul oamenilor. Încearcă să îţi formezi nişte principii solide de viaţă şi cu siguranţă lucrurile vor merge bine. Să te rogi mereu pentru un soţ credincios… care să te iubească. Să nu te fereşti de băieţi, dar nici să le sari în braţe de la prima întâlnire. Este extraordinar dacă vei avea puterea să aştepţi să te caute cineva… care să ştie că ai un suflet minunat. Nu te încăpăţâna să faci cum vrei tu şi încearcă să nu „pui ochii” pe nimeni, niciodată. Băiatul bun va fi cel care va şti cum trebuie să se comporte cu tine. Încearcă să nu îţi formezi un prototip, să nu îţi faci un model pe care să îl cauţi întreaga viaţă, pentru că nu îl vei găsi. Cred, mai degrabă, că dacă vei vedea că trăieşte cu frică de Dumnezeu, este foarte bine. Nu va fi Făt-Frumos… şi nici nu va veni pe un cal alb, dar va şti să iubească. Aşteaptă, nu plânge şi nu deznădăjdui. Poate chiar mâine cineva va intra în vorbă cu tine. Cum? Aşteaptă- l să vină direct… şi să te întrebe cum te cheamă sau ce carte bună ai citit ultima oară. Crezi că este imposibil? Eu chiar nu cred… ştiu că acolo, în biserica în care sufletul tău zboară în văzduh ca un frumos cocor alb, e posibil să vină un băiat credincios să te întrebe ceva simplu, dar din tot sufletul. Pentru că asta contează, şi nimic altceva. Eşti o floare gingaşă de primăvară, şi pentru asta Dumnezeu îţi va da ce e mai bun. Mulţi băieţi te-ar dori dacă ar şti că exişti… dar flori ca tine rar se găsesc acum. Te consider ca şi o soră a mea, şi vreau să mă chemi de câte ori ai nevoie. Toate-n viaţă au o anumită însemnătate, şi să nu te îndoieşti că şi întâlnirea noastră ne va fi de folos în viitor. Ai grijă de tine, şi nu uita niciodată să te rogi. Cu prima ocazie îţi voi trimite un buchet de ghiocei. Te asemeni atât de mult cu aceste flori! Parcă ai răsărit din ele! Irina, un ultim lucru te voi ruga: nu plânge… Eşti o floare sau un cocor alb? Eu cred că eşti un cocor alb încărcat cu flori…”

Era ea… o fată extraordinară. Nici nu mă îndoiam de faptul că va veni foarte repede şi un răspuns din partea ei, foarte înţelegător şi plin de lacrimi; de unde ştiu? Se vedeau urmele lacrimilor ce căzuseră pe hârtie…

„Ţin să te anunţ de la început că îţi scriu aceste rânduri printre lacrimi, din tot sufletul… şi fiind conştientă de însemnătatea acestei scrisori. Ţi-am spus că te iubesc pentru că asta simţeam şi pentru că aveam impresia că tu eşti băiatul alături de care voi rămâne. Cred totuşi că nu te iubeam cu adevărat, pentru că, dacă făceam asta eram mai serioasă şi mai plină de credinţă în tot acest timp. Nu îţi lua vina asupra ta, te rog. Sunt conştientă că peste câţiva ani te voi găsi în straie de preot şi voi plânge pentru simplitatea şi prostia mea de acum, cu toate că sunt convinsă că ai luat această hotărâre pentru că aşa este mai bine pentru amândoi. Nu cred că trebuie să numim ce a fost ca fiind o relaţie, pentru că a fost o simplă prietenie, într-adevăr… mult prea frumoasă. Nu îmi mai doresc nimic acum, aş vrea să rămân şi eu singură o lungă perioadă de vreme, pentru a putea medita mai mult la lipsurile mele sufleteşti. Îţi mulţumesc pentru felul în care mi-ai vorbit, pentru că ai avut răbdare să mă înveţi cum să mă comport… pe mine, cea care nu ştia nimic. Meriţi tot ce e mai bun, şi nu zic asta din egoism, ci dintr- o sinceritate absolută, rezultată din scurta perioadă în care am vorbit. Voi păstra scrisoarea ta şi voi încerca mereu să îndeplinesc cele ce mi le-ai scris acolo, pentru că simt că mi le-ai spus din toată inima. Nu te învinovăţesc cu nimic, şi sper ca Dumnezeu să aibă grijă de tine. Să ştii că nu îl aştept pe Făt- Frumos; aştept un creştin care să vină să mă întrebe un lucru simplu… aşa cum ziceai tu. Mi-aş dori să fiu aşa cum spui tu, o floare… dar nu sunt. Poate o floare plină de spini, plină de spinii păcatelor. Sunt absolut sigură că va veni şi băiatul potrivit pentru mine, cu toate că nu e foarte bine că mă încăpăţânez să cred că voi avea o familie. Mă chinui zilnic să nu mai comentez atâta, încerc să vorbesc din ce în ce mai puţin şi mă rog neîncetat la Dumnezeu să facă cu mine ce e mai bine. Tu mă consideri sora ta, deci eu te voi considera fratele meu. Eşti un frate bun, blând… şi plin de pace. O să aibă grijă Dumnezeu şi de mine şi sper să ajungem peste ani să ne vedem… Aştept acel moment, pentru că sunt sigură că în viitorii ani te vei ruga şi pentru mine.
Am simţit că nu mă iubeai aşa cum vroiam eu şi că mă vedeai ca pe sora ta. Simţeam acel sentiment tainic… de protecţie din partea ta şi mă odihneam în el. Nu a dispărut nici acum, cu siguranţă datorită continuării rugăciunii pentru mine. Vreau să îţi mulţumesc încă o dată pentru tot şi te rog să nu fugi de mine niciodată, pentru că am nevoie de un umăr pe care să plâng. Cred că voi suferi mult când te voi vedea îmbrăcat preot, dar mă rog la Dumnezeu să am lângă mine un om care să mă facă să uit de durere. Adevărul este că eram cu mult în urma ta, din punct de vedere duhovnicesc şi nu avea rost să ne minţim şi să continuăm prietenia aiurea… Nu ştiu ce e cu mine acum, de aceea ţi-am răspuns la scrisoare. Sunt oarecum pierdută în propria-mi viaţă, dar sper să reuşesc să mă ridic din această prăpastie, a durerii şi supărării. Simt că plutesc deasupra norilor uneori, alteori am impresia că am intrat în pământ. Nu ştiu cu siguranţă dacă exist cu adevărat, dar sunt foarte hotărâtă şi ştiu sigur că vreau să mă mântuiesc. Până şi eu am descoperit că de asta trăiesc… Nu sunt o floare, nu sunt un cocor, dar sunt sigură că tu eşti. Peste ani voi privi plângând cerul albastru şi pe tine deasupra lui, arătând biruinţa Ortodoxiei în timpul ultimului zbor văzut de mine, pe tine… un cocor alb încărcat cu florile Ortodoxiei.”

Detalii despre romanul „Mi-e dor de Tine, Doamne” de Cătălina Dănilă

MI-E DOR DE TINE, DOAMNE

Romanul acesta îmi aduce în amintire cele mai frumoase momente trăite de mine sau auzite de la cei mai buni prieteni. Atât de tare mă odihnesc eu însămi în povestea aceasta, încât deseori simt nevoia să recitesc frânturi din ea.
Prezentând viaţa tânărului Bogdan Mateevici, omul bogat despre care toţi cred că are fericirea de partea lui, acţiunea romanului se concentrează în cea mai parte pe viaţa sfantă a unui duhovnic model. Bogdan este cel care suferă un grav accident, datorită căruia ajunge la un duhovnic pe a cărui existenţă tindem cu toţii să o negăm. Ori, volumul acesta tocmai asta vrea să scoată în evidenţă : viaţa unui tânăr care îşi caută fericirea, dar şi modalitatea, descrisă în detaliu, prin care a reuşit să ajungă la starea de mulţumire sufletească.  Veţi întâlni atât de multe pasaje inedite, încât veţi avea tendinţa să credeţi că e un basm, însă lucrurile frumoase se petrec mai des decât de închipuim în Ortodoxie. Oraşul, mănăstirea şi în cele din urmă pustia nu fac altceva decât să pună în valoare modalitatea inedită pe care Dumnezeu o are atunci când încearcă să ne cheme din nou Acasă. Cine este Bogdan Mateevici de la începutul romanului, cine este duhovnicul cu viaţă sfântă care reuşeşte să îl aducă pe tânăr cu picioarele pe pământ, dar şi cine este bătrânul Bogdan de la finalul romanului, rămâne să descoperiţi….

                                                                                                                                                          Cătălina Dănilă

„Mi-e dor de Tine, Doamne” poate fi de folos :

  – tinerilor care încă sunt în căutarea Adevărului
–  tinerilor care deja sunt în Biserică, însă sunt dornici de a afla lucruri noi
–  oamenilor maturi care vor să descopere alte detalii ale traiului ortodox
–  vârstnicilor care doresc să citească un roman duhovnicesc
–   iubitorilor de lectură
–   tuturor celor care vor să afle povestea unor vieţi închinate lui Hristos

                De când a fost tipărit romanul, am avut prilejul de a afla de la cititori diverse idei cu privire la destinaţia unei astfel de cărţi.                      Astfel, recomand cartea pentru:
–  un cadou la zi aniversară
–   un cadou pentru un prieten bun, cu sau fără o ocazie deosebită
–   un cadou pentru părinţi, bunici, nepoţi, etc.
–   un premiu la vreun concurs de profil literar
–   un premiu pentru final de an şcolar

În ceea ce priveşte oferirea cărţii ca premiu, consider că fiind scrisă de o tânără de nici 20 de ani, ea este primită cu bucurie de tinerii de această vârstă.  Am mărturisit şi voi mărturisi în continuare că există pentru toţi o cale spre mai bine, însă depinde de noi dacă vrem să o găsim sau nu. Am scris pentru a oferi mai ales tinerilor prilejul de a vedea că se poate trăi mai frumos decât spune mass-media. Rămâne ca ajutorul oferit de toţi cei care sprijină atât cartea aceasta, cât şi celelalte cărţi creştin-ortodoxe pentru tineri, să facă posibil sprijinul acordat tinerii generaţii.

Să ne gândim că o carte poate face foarte mult bine cuiva, iar dacă noi suntem cei care dăruim, cu siguranţă Dumnezeu ne va răsplăti şi nouă. Încurajez oferirea de cadouri ce conţin cărţi religioase, tocmai pentru că în ultima vreme am întâlnit nenumăraţi tineri care au conştientizat şi au afirmat că s-au folosit mai mult decât au crezut de o carte duhovnicească. Fiecare dintre noi poate ajuta pe cineva să se apropie de Adevăr, deci vă îndemn să sprijiniţi cartea ortodoxă autentică, oricare ar fi ea.

                                                                    Cu mulţumiri tuturor celor care m-au sprijinit şi încurajat,
                                                                                    Cătălina Dănilă

                                                                                                                                                                                       22 mai 2012

Trecut, prezent şi viitor, de Cătălina Dănilă – scrisoare publicată în revista „Lumina satului” din Tulcea

Hristos a înviat!

M-am hotărât să vă scriu  repede, tocmai pentru că acesta este unul din lucrurile pe care eu le fac în majoritatea timpului. Însă motivul de bază nu este acesta, ci tocmai faptul că setea de a mărturisi şi implicit setea de a primi cuvânt de folos, este din ce în ce mai mare în rândul tinerilor. Or, bucuria mea este mare acum, când văd că tinerii aleargă în căutarea Adevărului şi că atunci când Îl găsesc, se bucură şi se hrănesc din El.
Întotdeauna am simţit nevoia de a le spune şi celorlalţi necazurile şi bucuriile mele. Am vrut mereu ca şi cei din jur să afle atunci când pe obrajii mei curgeau fără încetare lacrimi, dar şi atunci când pe buzele mele se aşternea un zâmbet larg. Lucrul acesta m-a ajutat într-o oarecare măsură, mai ales atunci când, trecând prin perioade grele, am reuşit să comunic foarte uşor cu cei din jur.  Cred că e important să aveţi curaj să vorbiţi, să vă împărtăşiţi unul altuia stările, pentru ca mai apoi să puteţi învăţa unul de la altul. Nu mergeţi mereu ţinând capul în pământ, ci doar atunci când situaţia cere acest lucru. Ochii voştri, de tineri binecuvântaţi de Dumnezeu, să privească mereu spre înaltul cerului şi să guste mereu din veşnica sa frumuseţe. Zâmbetul vostru să fie alinare pentru cel cu lacrimi pe faţă, iar lacrima voastră să fie înduioşare pentru cel cu zâmbet fals.  Îmbrăţişarea voastră să cuprindă necazurile celor din jur, căci atunci când acest lucru se va întâmpla sufletul vostru se va înălţa. Bucuraţi-vă toţi de perioada copilăriei, aveţi mare grijă de perioada adolescenţei! Sunt lucruri foarte mici care valorează foarte mult în aceste clipe. De sunteţi în clasele primare, gimnaziale sau liceale, nu uitaţi că nu totul stă în studiu. Diferenţa dintre omul credincios şi omul necredincios nu stă în gradul lui de cultură, ci în înţelepciunea lui. Tocmai atunci când vom deprinde înţelepciunea duhovnicească vom putea progresa mai mult în celelalte domenii. Accentul pus pe rugăciune în perioada şcolii trebuie să fie imens, tocmai pentru că sufletul nostru, destrămat uneori de mulţimea păcatelor, simte nevoia unei uşurări. Spovedania va fi cea care, întotdeauna vă va uşura atât de mult, încât ridicându-vă din faţa preotului duhovnic, veţi simţi cum e să puteţi zbura. Sfânta Împărtăşanie va fi cea care vă va da din nou puterea de a merge mai departe. Nu vă depărtaţi de ele, ci căutaţi-le cât mai des. Ele sunt cele care fac diferenţa dintre viaţa de elev liniştită, şi viaţa de elev zbuciumată.
În timpurile acestea, când toţi oamenii se plâng de viaţa pe care o trăiesc, trebuie ca noi, toţi tinerii, să ne bucurăm de ea. Frica imensă de criza financiară a avut, din păcate, un rol hotărâtor în viaţa românilor. Însă voi sunteţi de părere că atunci când omul îşi pleacă genunchii la rugăciune, Dumnezeu îl părăseşte exact atunci când are nevoie? Atunci când suntem cu lacrimi pe faţă şi cu sufletul încărcat de atât necaz, Dumnezeu ne va întoarce spatele? Nu, nici pe departe! Dumnezeu tocmai asta aşteaptă de la noi: rugăciune. Dacă noi nu ne vom obişnui să cerem ceea ce avem nevoie, nici Dumnezeu nu se va putea obişnui să ne dea. Ca la cel mai bun Prieten, a venit momentul să alergăm la Hristos şi să-I spunem: Doamne, acestea sunt necazurile mele, însă eu în Tine nădăjduiesc!
Apoi, cu multă luare-aminte, ajungând la momentul în care iubirea vă va cufunda în mrejele ei, sa nu uitaţi că trebuie să vă rugaţi. Cel care ştie perfect ce avem nevoie ne priveşte tainic, chiar dacă noi nu avem puterea să Îl vedem. Aveţi grijă pe cine iubiţi, şi nu vă puneţi niciodată încrederea totală în oameni. Atunci când plângem pentru că am pierdut persoana iubită, plângem pentru că nu am ştiut cum şi pe cine să iubim. Atunci când nu reuşim să ne mai revenim după o astfel de perioadă, nu am făcut altceva decât să iubim o anumită persoană mai mult decât pe Dumnezeu. Şi El ne spune destul de clar că cine iubeşte pe altcineva mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Oricum, atunci când ne putem încrederea în oameni, vom avea de suferit. Fiecare persoană are neputinţele ei, care de cele mai multe ne rănesc tocmai din cauză că nu ştim nici să iubim, nici să iertăm. Nu trebuie să avem aşteptări prea mari de la cel de lângă noi şi trebuie să vedem în primul rând cum arată sufletul său. Asta nu înseamnă însă să nu avem deloc aşteptări de la omul de lângă noi. Este necesar să fim foarte serioşi în anumite privinţe, dar să nu cerem de la cel de lângă noi mai mult decât ne cerem nouă înşine. Trupul va fi frumos zece ani sau mai mult, însă sufletul, cu ajutorul lui Dumnezeu, va rămâne ori la fel, ori va deveni mai frumos. Aşadar, e necesar să aveţi grijă pe cine luaţi de mână, iar mai apoi să aveţi grijă să nu îl răniţi sau să nu o răniţi pe cea de lângă voi. Important e şi ca, atunci când consideraţi că nu merită să mai staţi alături de o anumită persoană, să aveţi puterea de a pune punct. Deasupra tuturor acestor lucruri, trebuie să stea voia lui Dumnezeu.  Nu uitaţi că, la început de relaţie, trebuie să fiţi siguri că nu faceţi acest pas din plictiseală, ci din dorinţa unui viitor comun. Să aveţi încredere că veţi întâlni persoana alături de care să trăiţi, însă trebuie să vă rugaţi mult pentru asta…
Viitorul vă aşteaptă cu bune şi cu mai puţin bune. Priviţi lucrurile cu ochi de copil, dar cu maturitate. Pe toţi ne aşteaptă Dumnezeu, pe toţi doreşte să ne protejeze. Atât de important este pasul pe care-l veţi face atunci când veţi termina liceul! Facultatea şi cel mai probabil, imediat după aceea, familia, va reuşi să formeze un adevărat om. Şi cum acest lucru nu este foarte uşor, din nou ajungem la rugăciune. Orice problemă, fie ea din timpul liceului, din timpul facultăţii sau din timpul vieţii de familie se va putea rezolva cu ajutorul rugăciunii. Încercaţi să nu uitaţi niciodată acest lucru şi să îl folosiţi cât mai des. De asemenea, cititul să vă fie un obicei zilnic. El va fi, alături de rugăciune, cel care vă va ajuta enorm de-a lungul timpului, căci va putea să vă arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Au apărut nenumărate cărţi scrise pentru tineri, aşa că, faţă de generaţiile trecute, nu ne putem plânge că nu avem ce să citim.
Apreciaţi-vă profesorii şi iubiţi-vă părinţii. Nu uitaţi că ei sunt cei care au o experienţă de viaţă mai mare decât a voastră şi încercaţi să le respectaţi sfaturile. Dincolo de ei, un duhovnic ar fi cel care ar şti să vă împace cu voi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Căutaţi încă de acum un duhovnic, pentru că el va reuşi să vă modeleze cu ajutorul rugăciunii şi sfaturilor ceea ce înnobilează omul: sufletul. Duhovnicul va reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ajute să mergeţi pe drumul mântuirii cu mai multă putere, credinţă şi nădejde.
Acum, chiar acum, să ne propunem cu toţii un nou început: să iubim mai curat, să zâmbim mai des, să plângem spre curăţire, să ne bucurăm cu toţii şi să privim mai des spre Cer. Pământul e sub picioarele noastre, deci…să-l simţim. Să nu uităm că acolo vom ajunge, dar să stăruim cu privirea spre Cer. Oare acum cum arată? După ploaia ce a împrospătat pădurea şi copacii albi de atâta floare, a urmat o rază de soare, apoi un curcubeu. Chiar acum, privind pe fereastră, vă scriu gândindu-mă la voi şi punând pe hârtie un strop dintr-un curcubeu, un zâmbet, o lacrimă şi o crâmpeie de rugăciune. Toate să vă înalţe sufletul, toate să vă ducă mai aproape de Viaţă!

  De la mine, de la cea care s-a gândit cu bucurie la voi,

de la Cătălina

Scrisoare către Dumnezeu, de Cătălina Dănilă

Doamne, Dumnezeul inimii mele,

Plâng. Plâng de câteva zile și simt cum toată ființa mea se pierde între trecut și viitor, fără nicio urmă de regret. Mă doare Doamne, mă doare nepăsarea și necredința mea. Ieri, când Ți-am vorbit, am simțit o mângâiere tainică a chipului Tău blând. Și simțeam că în sfârșit Cineva mi-a atins cu grijă sufletul meu încărcat cu prea mult păcat. Postul Mare m-a învățat să rabd. Am suferit alături de Tine, Doamne! Zilnic am plâns pentru durerea noastră ce se afla în Tine. Ți-am mai spus, ești cel mai bun Prieten al copilei din mine. Spui că par puternică? Așa e Doamne, așa e. Par…Toată viața am părut altceva decât am fost. De asta am luat neclintita hotărâre de a rupe fosta ființă din mine. Râvnesc la ce-i mai sfânt, Dumnezeul meu. Plâng, iar lacrimile curg pe obrajii mei lipsiți de culoare. Sunt palidă de plâns și de-ntristare, dar merg în continuare pe drumul acela despre care nu demult îmi vorbeai Tu. Poteca e îngustă, dar gust fiecare lacrimă, dar și fiecare bucurie din ea. Chiar zilele trecute un cunoscut mi-a spus că nu Te cunoaște. De ce oare, Prietenul meu iubit?  Eu ştiu că Tu întotdeauna ești alături de toți, și mai ales de cei care au atâta nevoie! În zilele astea, toți oamenii se plâng: ori de durere, căci ai îngăduit ca acest cancer să se oprească asupra atâtor persoane; ori pustiire sufletească, ori altceva. Și cum stăteam eu în mijlocul bisericii de sub stâncă, rugându-mă mi-am dat seama că de fapt toate acestea le îngădui spre folosul nostru. Îmi amintesc cu atât drag de părintele Porfirie din Grecia! Sfinția Sa spunea că acest cancer….este boala iubirii. O, Doamne! Ce cuvinte mari pentru un suflet pustiit ca al meu. Dar mă ridic și Te râvnesc atât de mult…încât uneori simt că sunt plină de duh. Trup mai am? Deseori mă întreb, Doamne al puterilor. Dar știu că vei fi cu noi, căci pe altul în afară de Tine nu avem. Nu avem, și ne simțim rău și rău…și din ce în ce mai rău, căci dacă Tu ne vei părăsi pe nimeni nu mai avem. Știi unde sunt acum? Știu că știi, dar simt nevoia să Îți repet. Sunt aici, la căsuța mea de la marginea pădurii, de lângă satul în care mi-am trăit anii cei mai frumoși, adică pe toți. Toți mi-au fost, sunt și vor fi frumoși, pentru că m-ai adus Doamne în viața aceasta ca într-un rai preasfânt, mi-ai acordat prilejul de a vedea cerul ca un potir albastru și adânc. Și după cum părintele Iustin Popovici spunea despre smerita căprioară ce rabdă răutatea omului, Îți spun și eu cât de mult iubesc căprioara! Săptămâna trecută mi-ai oferit cel mai de preț cadou: mi-ai îndreptat pașii repezi spre schitul acela uitat de lume, și înaintea mea ai trimis de veghe plăpânda căprioară. Știu Doamne, nu meritam, căci sufletul meu nu Te iubește așa cum ar trebui. Vei vedea roua lacrimilor mele pe hârtia aceasta fină și plină de puritate. O să amintesc și despre ea spre sfârșitul scrisorii mele. Am plâns atât de mult când am văzut căprioara aceea! Dar am plâns de bucurie. Am simțit o bucurie ca și atunci când m-am ridicat de la spovedanie. Aș fi vrut să zbor și să ajung să Îți mai mulțumesc măcar o dată. Veșnicia mi-a căzut pe umeri. Uneori nu îmi vine să cred, căci întotdeauna am crezut că veșnicia e o grea povară. În schimb, zilele astea am descoperit că ea este cu adevărat cea mai mare binecuvântare. Primele dăți când am pășit în Casa Ta, am crezut că ești aspru și atât de rău…încât doar prietenii foarte apropiați ai Tai Ți se pot alătura. Nu am putut  să Te privesc în ochi, Doamne, și am plecat. Sufletul meu căuta în continuare Dreptatea, Adevărul dar mai ales Iubirea. Și atunci am citit o parte din scrierile Fericitului Augustin, care a spus cu atâta căldură sufletească Cântă şi mergi mai departe, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu. Am simțit cum îmi cade cerul pe cap, și o bucurie imensă mi-a răsfățat făptura plăpândă. O, Doamne, atunci am aflat că Tu nu ești nimic altceva decât Iubire. De atunci mi-am dat seama că am prins taina Ta în inima mea. O păstrez cu multă sfințenie, grijă și gingășie. La început de primăvară așez ghiocei albi aici, vara Îți aduc trandafiri frumos mirositori, toamna peisajul mirific și iarna albul pur. Toate sunt ale Tale Doamne, dar greu mi-a fost să înțeleg cum ni le-ai dat nouă! Mă folosesc cu grijă de tot ce mi-ai lăsat, dar să știi că de fiecare dată dragostea Ta covârșește inima mea întunecată. Nici măcar nu știu ce să-Ți cer, căci mă simt atât de nevrednică de tot ceea ce ține de Tine, încât uneori aș vrea să cred că dacă voi proceda ca pruncii cei neștiutori, gen al închiderii ochilor albaștri lăcrimați cu scopul ca cel din față să nu te mai vadă, voi fi mai fericită. Nu știu exact unde mă aflu, nici stare sufletească nu am pentru a reciti scrisoarea. Dar Ți le-am scris pe toate cu multă luare-aminte, căci nu din frică fac toate acestea, ci din mare iubire și rușine. Pot să Îți mai cer ceva? Nu îmi mai da atât de multe, căci nu știu să le folosesc cum trebuie. Eu iubesc, dar nu știu să iubesc cu adevărat; plâng, dar nu știu să plâng cu adevărat; suspin, dar nu din străfundul sufletului meu. La cele mai nefericite întâmplări din scurta mea călătorie de până acum, prin această viață, am avut puține momente de durere totală. Mai ții minte când mi-ai trimis în ajutor pe prietenii Tăi? Sfinții mi-au venit în ajutor în nenumărate perioade grele. M-au luat de mână și m-au purtat spre veșnicie. Uite, chiar acum copacul din fața casei dă să înflorească. Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Zarzărul acesta mă umple cu atât de multă bucurie! Și dacă aici, pe pământ, atâtea sunt de multe și frumoase, mă gândesc cu suspin că nu voi putea nici de departe privi frumusețile Raiului, de aș ajunge acolo. Doamne…încă să nu-mi dai, frumusețile din Rai. Dintotdeauna florile ortodoxiei m-au încununat cu multă pace sufletească. Zilnic plâng din prea multă pace. Era să uit! Cât de mult îmi place soarele, dar cât de tare iubesc ploaia! Am trăit o noapte superbă acum vreo lună…când a plouat. Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viață. Eram singură în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Tu mă iei de mână…
Tu știi că nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori am impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată  sau eu o complic mai tare? Eu greșesc, dar vreau cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Tine. Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu sunt eu, singură într-o lume cu puțină credință. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. În trecut credeam asta pentru că nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, deci ajunsesem la concluzia că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama că de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul… Şi atunci când sufletul mă apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindeam să cred că nu) mă mustră, încep să mă gândesc la lucrurile cu adevărat importante. Mă mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul meu încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei – care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plin de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Tu aştepți întoarcerea mea; Tu plângi pentru pierderea mea în lucrurile omeneşti și muritoare. Și eu plâng într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schițez câte un zâmbet care mă face uneori să cred că glumesc. Și îmi tot spuneam că glumesc și glumesc și iar glumesc, dar într-un sfârșit îmi dădeam seama că nu e așa. Eu chiar vorbeam serios și îmi ceream de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Îmi  spuneam că Dumnezeu mă iubește și să nu mă cert cu El că nu am reușită…Da, Doamne! Îmi vorbeam eu, mie. Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nicio abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.
O, Doamne. Cât de mult îmi bucură sufletul Prohodul închinat Ție, chiar înaintea Învierii Tale. Căci în mormânt Viață, pus ai fost Hristoase. Cu un pelican Te asemănăm, după spusele sfinților. Învierea Ta îmi inundă sufletul de iubire și curaj de viitor. Sfințenia Ta mă face să pașesc în fiecare zi cu mai multă dragoste de viață. Nu pot uita că Tu ți-ai dat viața și pentru păcatele mele cele multe și nenumărate. Știu că încă suferi mult pentru ele, Iubire veșnică! Tare mi-aș dori să fac ceva, orice…și un oricât de mic gest prin care măcar pentru o clipă să Te bucur! Vreau infinit de mult să Te văd în Împărăția Ta cea veșnică, și să Îți cânt Osana în veșnicie. Sunt o copilă cu suflet mic și aproape pierdut, dar nu Doamne, nu îmi voi pierde nădejdea. Mi-am pus mâinile pe genunchii omului de lângă mine și am simțit cum sufletul meu s-a odihnit. Dar nădejdea este cea care mă mai ține în viață. Să îți mai spun și cât de frumoși sunt sfinții tăi. Tare mult se bucură inima mea când îi vede. Da…și să te mai rog ceva. Coboară Doamne, mâine în timpul Sfintei Liturghii în inima mea și lasă în ea pacea Ta cea sfântă. Privesc des pădurea de brad din spatele bisericii și spun mereu că toate cu înțelepciune le-ai facut. Îmi imaginez că prin vârfurile brazilor reverși lumină. Tot pământul e plin de lumina Ta, Doamne. De praznicul Învierii Tale simt nevoia să vestesc asta tuturor. Dar vreau de acum înainte ca tot timpul anului să fac asta. Sunt multe taine ce încă nu le-am putut pătrunde, dar duhovnicul meu mă ajută enorm. Da, vreau să Îți mulțumesc că mi-ai dat să întâlnesc un asemenea duhovnic. Nu știam nimic din tainele Tale, dar încet-încet am început să mai înțeleg câte ceva. Duhovnicul mi-a spus, atunci…la ultima mea spovedanie din mijlocul nopții, că dacă vreau să Te înțeleg să încep să Te iubesc. Ce cuvinte frumoase…Aș fi vrut să vin și să spăl rănile Tale cu lacrimile mele. Ți-am mai spus Doamne…că plâng, dar nu știu cum să plâng ca să fie bine. Lacrimile răsărite în timpul rugăciunii îmi umplu sufletul de mireasma iubirii Tale.
O, Doamne! Aș vrea să Îți mai vorbesc…dar știu că oricum gestul meu e copilăresc. Dar Te rog, caută la puțina credință din sufletul meu și scufundă-mi puțina sensibilitate în adâncul iubirii Tale de oameni. Îți mulțumesc că m-ai primit la Tine pe pământ și Îți mulțumesc că faci ca în fiecare dimineață să văd frumusețe în fața ochilor mei întunecați de păcat. Ți-am scris această mică scrisoare cu lacrimi încărcate de iubire, pe hârtia Ta sfântă: cerul. Vântul șterge ușor cuvintele mele, dar lasă în urmă mireasma iubirii și păcii.
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, pleacă urechea Ta spre ruga mea. Doamne, pentru mimicnicia iubirii mele pentru Tine, nu mă uita. Doamne, Dumnezeul dreptății mele varsă ploaie de credință, nădejde și dragoste peste sufletul meu pustiit și încarcă ființa mea plăpândă cu florile cele nestricăcioase ale ortodoxiei. AMIN.