Arhive

Atunci când Hristos te surprinde…

IMG_20140109_151433000Atunci când Hristos te surprinde îți ia ceva timp să-ți revii, încercând să înțelegi ce se întâmplă. Așa mi se întâmplă de o bună perioadă de timp și probabil că așa mi se va întâmpla și în continuare. Când pui suflet în ceva, indiferent de cât de ocupat ești, nu te mai poți opri. Ești purtat de un val al iubirii care nu te mai lasă să renunți la nimic din ce știi ca i-ar bucura pe cei de lângă tine. Nu este o consecință a bunătății din noi, ci o stare în care ne găsim tocmai pentru a ne ajuta, pentru a ne descoperi neputințele prezente în sufletul nostru.

Copiii sunt în general iubiți de toată lumea. Oamenii îi prețuiesc și deseori încearcă să îi ajute. Vedem această tendință mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, după care se așterne, de obicei, o tăcere supărătoare. Hristos e Hristos tot timpul anului, iar noi creștini tot timpul anului. Nu îți poți lua această titulatură doar în anumite perioade și în anumite momente. Ori ești tot timpul, ori nu mai ești. Acest aspect nu ține cont de nimic: nici de starea ta sufletească, nici de oboseala sau supărarea cauzată de cineva. Linearitatea acestei vieți este obligatorie din acest punct de vedere. Creștinul care-i creștin doar când vrea el, acela nu e creștin. O asumare a acestui fapt este esențială, iar neasumarea acestuia o vad ca pe o lepădare tăcută. Lepădare de cine? Cum adică de cine? De Hristos. Comportamentul nostru din unele probleme simple arată și cum vom reacționa în altele mult mai complexe.

Una dintre situațiile acestea a fost și cazul satelor Cioca Boca, Bîcu și Frenciugi. Ultimul din acest șir a fost satul în care am întâlnit un alt preot care-și pune sufletul pentru oamenii de acolo. Scopul meu nu este de a lauda acest preot, ci de a vă expune cum stă situația acolo. Părintele a primit cu mare drag ajutoarele pe care le-am strâns cu ajutorul vostru. După cum vă spuneam, o parte din banii strânși înainte de Crăciun sunt încă la mine. Aproape 1100 de lei vor fi cheltuiți pe alimente în special, în luna februarie a acestui an. Însă, până a ajunge acolo am primit zilele trecute un telefon de la părintele. Mi-a povestit în câteva cuvinte despre un tânăr din parohia sa. Un om de 27 de ani care a avut un accident în urma căruia i-a fost tăiat o parte din piciorul drept. Treburile erau simple. Băiatul nu are posibilități financiare nici măcar pentru a-și face un dosar medical/de pensionare. Cu toate că am avut un oarecare scepticism, am dat de-un om bun care s-a oferit să se ocupe de acest caz, dat fiind că avea deja anumite informații cu privire la pașii care trebuie urmați. Evident, nu pot decât să îi mulțumesc și să-L rog pe Dumnezeu să-L ajute în această lucrare.

Am simțit nevoia să vă spun și vouă despre el. Poate sunt dintre voi care doresc să ajute acest om, fie material, fie prin rugăciune. Se numește Iulian Ciprian și are nevoie de ajutorul nostru. Știu că sunt multe astfel de cazuri, uneori suntem cu toții iritați de multitudinea lor, însă avem datoria de a încerca să îi ajutăm. Rămâne de văzut dacă vom reuși sau nu să facem ceva.

Atunci când Hristos te surprinde, îți dai din nou seama că fără El nu poți trăi. Că oricât ți-ar fi de greu în viață, oricât de mare ar fi suferința ta, nimic nu se compară cu ce simți atunci când nu-L mai ai. Și Hristos este în fiecare dintre semenii noștri. Dacă vom vedea acest lucru, nu vom mai fi nepăsători. Hristosul din sufletul nostru îi iubește pe toți și vine la cei ce-L cheamă. Avem nevoie unul de altul, fără a profita și fără a ne minți. Avem nevoie de noi, fiecare în parte. Am nevoie de tine…

Cu nădejde,

eu.

Anunțuri

Să fim alături de noi! – noutăți-

Mitropolia Moldovei și Bucovinei a fost cea care mi-a dat șansa ca vara aceasta să ajung în satele Bîcu și Cioca Boca din județul Iași unde am susținut timp de câteva zile ore de comunicare cu o parte din copiii satului. Am întâlnit oameni minunați, copii care se bucură chiar și atunci când sunt flămânzi și când, lumește vorbind, au toate motivele să fie triști. Ei însă zâmbesc și se lipesc de sufletul tău imediat. Sunt copii foarte săraci, care nu au ce se îmbrăca sau ce mânca, care au nevoie de oameni care să îi asculte, care să îi strângă în brațe, care să le spună că Hristos îi iubește mult și că este alături de ei tot timpul. Ei știau asta și erau bucuroși. Rare au fost momentele când pe chipul unuia mai apărea o tristețe apăsătoare sau vreo lacrimă. Am învățat de la ei, din nou, că omul are nevoie doar de Hristos pentru a fi fericit. Materialitatea, vremelnicia nu fac decât să întărească această idee. De toate să ai, dar fără Hristos, rămâi trist. Putem fi fericiți doar cu Hristos, lăsându-L pe El să se ocupe de noi, de bucuriile și necazurile noastre. Și atunci când ajungem să-I dăm voie Lui să facă asta, ajungem să fim fericiți…

Așadar, am plecat de acolo cu gândul și cu sufletul la ei. Atunci am hotărât să încerc să îi ajut și am pornit prima ediție a proiectului Să fim alături de noi, proiect care a răsunat în sufletele multor oameni dragi.  Am mers acolo cu un microbuz și i-am bucurat cu tot ce am putut aduna în luna octombrie a acestui an. Pe 6 decembrie am mers din nou și i-am găsit cam la fel, îmbrăcați foarte subțire cu toate că afară era extrem de frig. De ce? Nu aveau cu ce se îmbrăca… Știam asta. Întâlnisem cu puțin timp în urmă copii care renuțaseră la școală pentru că nu aveau cu ce se încălța. Într-o lume în care noi credem că avem ceea ce ni se cuvine, se ivesc copii care nu aproape nimic și care, paradoxal, sunt uneori mai fericiți și mai mulțumiți decât noi.

A doua ediție am pornit-o cu binecuvântarea părintelui Constantin Sturzu care după Sfânta Liturghie de pe 15 decembrie a citit un cuvânt de-al meu în care îi rugam pe cei din biserică să sprijine această acțiune. Bucuria a fost mare, căci s-au strâns aproximativ 1600 de lei, bani care vor ajunge acolo și sub formă de alimente și pachete cu dulciuri și fructe. În afara acestora au fost o mulțime de oameni care s-au oferit să ne ajute cu haine și alimente pe care le vom strânge la biserică. Nădăjduiesc că pe data de 22 decembrie ne vom porni cu mic și cu mare spre copilașii care ne așteaptă ca de fiecare dată, în fața bisericii, zâmbindu-ne cu brațele deschise.

Ceea ce s-a întâmplat mi-a arătat încă o dată că Dumnezeu are grijă de toți. Ne-am ajutat pe noi și de această dată și îmi mărturisesc bucuria de a mă simți în această biserică ca într-o familie unde ceilalți îmi înțeleg dorințele fără prea multe explicații. Vă mulțumesc pentru disponibilitate, pentru ajutorul material și duhovnicesc. Este extrem de important că Hristos se vede și-n faptele noastre, că suntem uniți și-n rugăciune, dar și-n acțiuni propriu-zise.

 

Să dea Dumnezeu să fim cu pace și bucurie, să avem cu toții sărbători binecuvântate mulțumindu-I că ne-a învrednicit să putem ajuta niște copii care au mare nevoie de noi…

 

 

 

Cu bucurie în Hristos,

Cătălina Dănilă

Să fim alături de noi! – ediția a II-a –

DSCI5713

Să fim alături de noi!  își anunță cea de-a doua ediție la zi de sărbătoare. Sfântul Ierarh Nicolae care-i iubește atât de mult pe copilași o să mijlocească pentru ca și de această dată să finalizăm un proiect de suflet, un proiect prin care ajutându-i pe ei, ne dăm chiar nouă o mână de ajutor strângând bogăție în cer. Pornim cu nădejde, mai ales pentru faptul că prima ediție a acestui proiect a avut un succes oarecum neașteptat. Cu riscul de a mă repeta, vă reamintesc că unora le trebuie foarte puțin pentru a zâmbi. Acești copii au nevoie de o îmbrățișare, de un om care să-i asculte și pe ei, de o persoană care să fie dispusă să le răspundă la o întrebare importantă pentru a lor suflet fragil…

M-am gândit că fiind în preajma sărbătorilor de care noi ne bucurăm cum știm și cum putem mai bine, ar fi potrivit ca și ei să aibă parte de-un zâmbet din partea noastră, a celor care avem posibilitatea de a ne permite să fim bucuroși. Propun pentru această ediție să strângem alimente de bază ( făină, ulei, zahăr etc.) și, poate cel mai important: dulciuri. Aveți cumva 2-3 lei pe care vrei să-i donați? Nimic mai simplu. Ori banii, ori o ciocolată pot aduce pe chipul unui copil sărman un zâmbet. Vă cer din nou ajutorul pentru că știu că doar împreună vom putea face fapte cu adevărat frumoase. Hristos e alături de noi, sunt sigură de asta. Haideți să încercăm ca și de această dată să îi bucurăm pe ei și să ne hrănim și noi din zâmbetele lor curate.

 

Perioada de desfășurare va fi 6 decembrie-17 decembrie 2013. Vom strânge bani, alimente, câte ceva dulce în Iași și în Târgu Neamț, iar cei care vor să trimită vreun pachet o pot face în oricare din cele două orașe. Putem inima și umărul la treabă și așteptăm cu drag clipa-n care va apărea articolul cu bilanțul acestui proiect scurt ca perioadă de timp, dar cu siguranță bogat în idei, ajutor, iubire. Beneficiarii sunt și de această dată copilașii din satele Bîcu și Cioca Boca din județul Iași.

 

Contact:          Cătălina Dănilă

catalina_danila2000@yahoo.com

http://www.ecatherine.wordpress.com

 

Ce faci atunci când nu știi ce să faci…

DSCI3823Drumurile lungi și dese, cheia marilor descoperiri mărunte… Atunci când te plimbi simți uneori nevoia să mai faci și altceva în afara cititului, iar atunci iei hotărârea de a-ți ridica ochii spre ceilalți. Se întâmplă rar, poate unora niciodată, însă uneori se întâmplă. Sunt ei, ceilalți. Sunt oamenii care trăiesc lângă noi și pe care îi vedem rar. Începutul lui decembrie aducea în sufletul meu liniște, o liniște din aceea adânc înfiptă-n cele mai îndepărtate colțuri ale omului din mine. O liniște ca cea pe care o ai atunci când privești cum iese fumul pe hogeagul unei case uitate de toți, pe-un deal, în depărtare. Mă întrebam unde-i fericirea lor, de unde le vine puterea de a sta cuminți deoparte, fără ca măcar să se gândească vreodată că le-ar lipsi ceva. Încep, pe zi ce trece, să îmi dau seama cât de diferit ne este modul de a fi mulțumiți. Cât de mult le trebuie unora pentru a se considera fericiți și cât de puțin altora pentru a avea aceeași mulțumire. Diferențele acestea de concepții pornesc de undeva dinăuntru. Acolo, în adâncuri, este sau nu este Cineva. Cu nevoia de a fi fericiți trăim, iar fericirea ni se arată uneori atât de slab, încât ne dăm cu greu seama ce trebuie să facem pentru a o prinde-n mâini, pentru a o strânge la piept, pentru a ne-o însuși.

Există momente când o trăim. Da, fericirea poate fi trăită. O trăim și ne bucurăm de ea cum putem, cum credem noi mai bine. Și-n clipele acelea uităm deseori că toate ale vieții noastre duc, inevitabil, la moarte. Și așa cum există momente de fericire, așa există și momente-n care ea dispare. Și stai atunci și-ți amintești mai bine decât oricând ce-i cu tine aici, ce-i cu tine-n viața aceasta trecătoare… Așezându-ne acolo unde sufletul nostru se odihnește cel mai bine, să stăm și să cugetăm. Dumnezeu ne vrea fericiți, iar perioada în care noi nu că nu suntem, dar nu ne considerăm așa, este tocmai pentru a ne convinge de dragostea Lui. Aud din ce în ce mai des sintagma Dumnezeu a uitat de mine. O, nu! Oricine putea uita de tine, dar El niciodată. De ce? Pentru că El e în tine și fiind acolo nu te poate uita. El te iubește mai mult decât toți ceilalți la un loc, El va veni și te va lua în brațe chiar și atunci când cel în care credeai cel mai mult te va uita… Te va uita pentru că și el e om, iar oamenii sunt plini de neputințe. Suntem mâhniți de neputința celui de lângă noi, tocmai pentru că poate cea mai mare nefericire a noastră e aceea de a ne suporta unii pe alții ( Nichifor Crainic). E greu să le-accepți, e greu să mergi mai departe, însă totul devine mai ușor când știi că indiferent de situație există Cineva care te așteaptă.

Și-n fericire și-n tristețe, cu gândul la Dumnezeu să mergem mai departe. Oamenii nu-s vinovați. Neputințele lor îi fac uneori să nu mai vadă cerul la fel cum îl vedem noi. Și atunci, în supărarea lor, fără a-i obliga, să-i luăm în brațe. Uite, vezi peticul acela de cer? Sper că-l vezi la fel de albastru ca mine. Da, e nevoie uneori să vedem cerul la fel de limpede. Nicicând nu doare mai mult ca atunci când vezi că nu poți depăși o ispită. Să vezi că e ispită și să simți că nu poți, uitând că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Alături de Fratele nostru mai mare, orice se poate…

Și tu, prietenul meu drag, privește cerul… Îl vezi mai albastru decât mine? M-aș bucura. Poate atunci, printre fulgii pufoși trimiși de Dumnezeu ca să-ți mângâie chipul, lacrimile tale nu se vor mai vedea. Pentru că acolo, în sufletul meu, încă există ceva. Ceva ce nu va îndepărta nici timpul, nici oamenii, nici fulgii. Ceva fără de care sufletul meu nu poate trăi și nici nu vrea să trăiască. Sufletului meu îi e atât de bine cu Hristos, încât începe să fie imun la tot ce-i trecător. Încă mai pătimește uitându-se-n văzduh, așteptând fulgii aceia care să-i șteargă lacrima de dor. De dorul Lui…

Când iei un suflet în brațe…

rugaciunePoate de multe ori ți s-a întâmplat să te simți singur, să te simți necăjit de o singurătate totală sau de o relație care nu se deosebea cu nimic de eventuala ei lipsă. Sunt mulți cei care trec prin asta, dar puțini care vorbesc despre ea. Negativismul însă trebuie dat la o parte. Suntem în perioada în care, din punctul meu de vedere, se cuvine să vorbim despre Hristos care este Iubire, care nu ne prigonește și care în niciun caz nu ne vrea răul. E frumos, e chiar un prilej de a crește în credință când vezi oameni frumoși pe stradă.   Oamenii frumoși sunt mai rari, ce-i drept, dar există. Și unii dintre ei stau ascunși prin colțuri de lume, prin subsoluri de timp, prin pasaje de iubire… Ei sunt oamenii care îți mai pot da un strop de zâmbet, care-ți mai pot da un strop din bucuria lor imensă, din fericirea lor întru Hristos.

În liniștea accea desăvârșită, în zâmbetul acela plin de culoare poate fi sau poate lipsi Hristos. Nemurirea stării de bucurie lăuntrică tocmai aici își are taina, în prezența Mântuitorului. Și acolo unde Hristos este, toate-s bune, toate-s liniștite, toate-s la locul lor. Nu poate fi bucurie deplină fără Hristos, asta este cert. Dar momentele acelea de liniște, momentele în care El este în sufletul tău, sunt imposibil de exprimat în cuvinte. Atunci te simți Acasă oriunde ai fi, atunci simți că în sfârșit te afli pe drumul cel bun… Omul de lângă tine este cel care-L poartă sau nu pe Hristos. Și ce-ar putea fi mai frumos decât să-i iei sufletul în brațe, să te bucuri de bucuria lui sau pur și simplu să-l ajuți să simtă și el ceea ce simți tu?

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că “sufletul cel curat are puterea ca să vadă în el însuși – ca într-o oglindă – pe Dumnezeu.” Atunci când vom fi în stare să-L vedem pe Dumnezeu în noi, atunci vom trăi, cu siguranță, altfel, la un alt nivel. E un sentiment extraordinar să iei sufletul altuia în brațe, e o chestie minunată să te simți bine în prezența celui de lângă tine. Și-atunci când îți e greu, să știi că este cineva care să îți fie alături… Dumnezeu ne trimite oameni minunați atunci când avem nevoie de ei. Nu cred că este necesar să ne facem griji pentru ceea ce Hristos poate și va rezolva foarte ușor. Să Îl lăsăm să se ocupe de noi, de sufletul nostru, de neputințele noastre, de tot ceea ce ne doare. Și da, El poate și știe perfect ce trebuie să facă! Nu veți rămâne în neputință și întristare dacă aveți nădejde. Hristos ne vrea binele, ne vrea un bine pe care noi nu prea-l înțelegem acum, dar pe care trebuie să ni-l însușim. Și atunci când îl vom înțelege, vom fi liniștiți. Vom fi atât de liniștiți încât vom avea puterea să îl bucurăm și pe cel de lângă noi, vom putea să îi luăm sufletul în brațe și să ne trăim viața așa cum este ea, etapă spre viața veșnică…

Și-n această etapă, unul din cele mai importante lucruri pe care trebuie să le avem în vedere este și conștientizarea stării noastre și prețuirea vieții pe care o avem/prețuirea persoanei pe care o ținem de mână. Unde nu există prețuire lucrurile nu merg deloc bine… Legat de lucrul acesta este și filmulețul de mai jos… Să vă fie de folos!

Final de proiect, început de obișnuință

Această prezentare necesită JavaScript.

Un final de proiect, un nou început de proiect continuu. Lucrurile bune nu trebuie să se termine niciodată. Lucrurile bune, sentimentele înălțătoare, bucuria, iubirea și toate celelalte nu se pot sfârși niciodată. Ele stau acolo, undeva la suprafață sau undeva în adâncul sufletului nostru, dornice de a ne face mai buni, mai credincioși, mai frumoși și, evident, mai aproape de Dumnezeu. De altfel, cu toții cred că am observat cât de mare ne e bucuria când primim ceva. Puțina mea experiență mă face să cred că bucuria este însă mai mare atunci când dăruim, nu când primim. Ochii plini de lacrimi ai celui din fața ta te pot ajuta mult, te pot face să înțelegi de ce ai ajuns aici, de ce trăiești, de ce ești tu. Cine ești tu? Om plini de griji, plin de neputințe pe care uneori numai tu le știi, sari odată în ajutorul cuiva. De ce? Pentru că așa trebuie, pentru că există cineva care te forțează să faci asta? Pentru că Dumnezeu te obligă să ajuți pe cineva? Sau poate pentru că pur și simplu simți să faci un lucru bun fără ca nimeni să mai afle asta?

Da, există oameni care vor să ajute fără să trâmbițeze asta. Există oameni care vor să ajute fără ca cei din jurul lor să afle asta, persoane care și-ar dori ca nici ele să nu afle că au făcut un bine. Nimeni, nici chiar ele, ci numai Dumnezeu să știe asta și să le sporească întru mulți ani toate darurile cele bune. Creștini din aceștia am cunoscut eu când am început campania “Să fim alături de noi!”. Niște ființe extraordinare care au întins o mână de ajutor fără vreo reținere, care au știut cât de important e să ajuți pe cineva atunci când se află la necaz. Campania aceasta a fost cea mai reușită din câte am coordonat până acum. Haine de calitate, rechizite, încălțări, jucării, alte jocuri educative și multe altele. Și da, ciocolata nu putea lipsi. Am mers acolo și am lăsat totul acasă la părintele care veghează zona aceea, la părintele care a știut să îmi prezinte situația atunci când am ajuns în sat pentru prima dată. Mi-a vorbit încet, fără grabă și fără a se plânge de ce se întâmplă acolo. Realitatea trebuie trăită, nu trebuie judecată și dată la o parte. Ea trebuie să fie trăită și există oameni care se bucură tare mult de ea, chiar dacă nu au cele mai bune condiții de trai.

Într-o astfel de realitate am ajuns și eu împreună cu alți câțiva oameni dragi mie, zilele trecute. Am stat de vorbă cu o parte de copii și ne-am bucurat fiecare din noi pentru o revedere dorită atât de mult. Ne-am rugat, am mâncat câte o bucățică de ciocolată și am povestit. Ce ne-am fi putut dori mai mult? Am considerat că cel mai potrivit este ca toate ajutoarele materiale să rămână la părintele, căci el știe cel mai bine nevoile fiecăruia. Părintele m-a sunat după câteva zile și mi-a mulțumit pentru tot, confirmându-mi că deja a început să facă pachete pentru copilași.

Bucurie mare și-n cer și pe pământ pentru tot ceea ce ați realizat voi, dragii mei! Nu sunt cuvinte de mulțumire pe care să vi le pot adresa și care să cuprindă întreaga mea bucurie sufletească. Avem copii care au cu ce se îmbrăca, care au caiete și cele strict necesare traiului zilnic. Dacă e ceva ce nu am reușit să strângem, trebuie să amintim de alimente. De aceea proiectul nostru sper că nu se va termina aici, ci va continua. Lucrurile bune, plăcute lui Dumnezeu, nu trebuie să aibă calendar de organizare. Lucrurile bune trebuie să fie obișnuite, trebuie să exite zilnic în viața noastră, trebuie să facă parte din traiul nostru… Continuăm campania aceasta, continuăm să ajutăm niște copii care merită toată dragostea noastră. Dacă veți mai avea ceva de dat, dacă doriți să mai ajutați pe cineva, toate-s de folos. Îmi pun în gând cu rugăciune ca până de Crăciun să mai reușim să strângem câte ceva. Voi reînnoi apelul meu în luna decembrie, cu speranța că și până atunci, încet-încet vom reuși să fim de folos unor oameni mici cu suflet mare.

Nu am făcut fotografii ajutoarelor duse. Ne-am gândit că Dumnezeu va ține minte ce-am făcut acolo. Câteva poze cu acei copii minunați am făcut și voi atașa acestui articol o mică parte din ele, cu precizarea că voi mai adăuga când voi face rost de toate.

            Cu mulțumire,

            Cătălina.

O prietenie veșnică: tu și Hristos

DSCI3384E seară și din ce în ce mai frig. În sobă se aude focul ca și anul trecut, ca și acum doi ani, ca și atunci când eram copil. E liniște. E liniște în jur, e liniște în mine. Se pare că Hristos știe să facă ordine în orice fel de suflet, în orice fel de suflet zdruncinat de păcate și neputințe. El știe că atunci când vine în inima ta nu va găsi liniște, însă totuși are curaj să ajungă acolo. Și atunci când ajunge, se pune pe treabă. E greu, e foarte greu chiar și până ajungi să-L primești, căci se știe că El nu vine niciodată cu forța. Dacă nu vrei să-L primești, se întoarce înapoi oricât de aproape ar fi de inima ta. Dar ce îi pasă celui care-L alungă, ce îi pasă că Hristos plânge în fața ușii inimii sale? Atâta răceală, Doamne! Atât de rece ne este sufletul uneori, încât și Hristos este alungat. Dar uneori El ajunge. Vine și începe treaba și chiar în acele momente tinzi uneori să spui că nu îți e mai bine cu El. De ce oare? Te doare tot, te doare sufletul pentru orice, simți parcă că uneori nu mai ești tu. Hristos lucrează, iar tu știi că pentru a-L primi ai nevoie de o minimă pregătire. Tocmai, acea pregătire te necăjește uneori. Ca să-L ai pe Hristos trebuie să mai renunți la patimă, la plăcere, la una și la alta… Și, da! Uimitor, dar El nu te obligă, te lasă să faci exact ce vrei tu. Vrei să trăiești în patimi? Ești liber. El plânge, el se întristează pentru sufletul tău, însă nu vrea să te forțeze. Tocmai pentru că te iubește nespus de mult, te lasă să alegi ce dorești. Îți oferă o libertate extraordinară pe care El crede că tu o poți înțelege și o poți folosi spre mântuirea ta… Însă, din păcate există și momentul în care omul nu mai știe ce să facă cu libertatea. Atunci ajunge să o folosească prost, să nu mai fie conștient de sufletul lui, de sufletul lui ce trebuia să fie plin de Hristos…

Sunt atât de mulți oameni în care Hristos nu mai este! Sunt atât de mulți oameni triști, atâția care-s mâhniți, care nu mai văd nicio modalitate de a fi fericiți! Oameni care nu văd nimic dincolo de locul de muncă, mâncare și activitățile banale ale fiecărei zile! Sunt triști, necăjiți, terminați sufletește… Sunt ei, oamenii care au uitat că Hristos a venit, a pătimit, a fost răstignit pentru ca ei, cei triști și cu lacrimi mereu pe față, să se mântuiască.

Și dincolo de ei, undeva în amurg de zi, se zăresc chipuri de oameni sfinți. Chipuri de oameni în ochii cărora Îl poți vedea limpede pe Hristos, Îl poți simți, Îl poți atinge cu ochiul tău curat. Oamenii aceștia merg împreună cu Hristos pe stradă, însă nu Îl iau de mână, ci Îl iau în suflet. Hristosul din sufletul lor iese însă la iveală, stând cu gingășie în ochii lor curați. Și pe stradă, chiar de departe, simți nevoia să întrebi un om pe care nu l-ai mai văzut în viața ta: Ce mai face Hristos? Văd că-L ai cu tine. Însă, evident, acela nu va recunoaște. Smerenia îi este atât de mare, încât pleacă capul pentru a se uita din nou la neputințele lui…

Sfintele, sfinților! rostea părintele în cadrul Sfintei Liturghii. Cum adică sfinților? Adică celor care încearcă să fie sfinți, care-și doresc asta. Doamne, cât de frumoasă e viața aceasta dacă știi de ce o trăiești! Dacă știi că acolo, undeva în adâncul sufletului tău, trebuie neapărat să locuiască Cineva. Acel Cineva e singurul care te va iubi chiar și atunci când ceilalți ți-au întors spatele, chiar și atunci când ai impresia că nu mai are niciun rost să trăiești. În acele momente nu va mai exista sufletul rănit, pentru că Hristos este un Doctor bun: știe să panseze, știe să vindece. Atunci nu vor mai exista momente de mâhnire profundă, momente în care înnebunești pentru că nu ai cu cine vorbi măcar câteva minute, pentru că El este Prietenul perfect: știe să te asculte ore în șir fără să vorbească, dar știe să vorbească atunci când vrei doar să asculți. În clipa aceea, în clipa în care Hristos va fi în sufletul tău, nu vor mai exista nici lacrimi care să nu se poată opri. Hristos știe să îți șteargă lacrimile, știe să te ia în brațe, știe să îți dea cel mai bun sfat. El știe când ai nevoie de ceva sau de cineva, știe să te îndrume, știe să te împace cu oricine, știe să fie alături de tine. Știe de cine îți este dor, știe pe cine nu poți iubi. Știe să îți facă viața frumoasă, știe când și ce fel de persoane să îți aducă sau readucă în viață. Știe să îți asculte rugăciunea și se bucură atunci când și tu vrei ca în toate să fie voia Sa. El știe, știe totul, te iubește și te ajută atunci când ochii îți plâng de durere, de mâhnire, de dor. De ce? Pentru că El este cel mai bun prieten al Tău…