Arhivă | Februarie 2014

O nouă apariție la editura Areopag – „Mi-e dor de Tine, Doamne” ediția a 2-a

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Fiecare perioadă are bucuriile și necazurile ei.

M-am gândit să împart cu voi bucuria din sufletul meu. “Mi-e dor de Tine, Doamne” a apărut din nou sub ochii celor care-și doresc să o citească sau recitească.

Ediția a doua cuprinde în plus un fragment din “Romanul omului bolnav de toate” ce va apărea în curând.

Cei care mai doriți cartea, vă rog să-mi scrieți. Site-ul catalinadanila.ro care apare pe copertă va fi disponibil zilele viitoare.

Mulțumesc tuturor pentru înțelegerea pauzei de doi ani în care nu am mai publicat nimic, însă vă mulțumesc mai ales pentru rugăciunile voastre și pentru sprijinul din momentele mai grele prin care am trecut în ultima perioadă.

Cu prietenie și bucurie întru Hristos,

Cătălina.

Romanul omului bolnav de toate – în curs de apariție

deznadejde1Întotdeauna am considerat cimitirul ca fiind cel mai înspăimântător loc în care un om poate ajunge, fie pentru o perioadă determinată de timp, fie pentru veşnicie. Asta a făcut ca în decursul timpului să ocolesc acest loc pe cât mi-a stat în putinţă, însă viaţa făcuse să nu-l pot evita mereu. Aşa că, dincolo de faptul că încă de mic copil relatasem tuturor dorinţa de a nu mă prezenta nici la înmormântarea părinţilor mei, am continuat în anii ce-au urmat să le dezvălui celorlalţi încă o dorinţă: să fiu îngropat fără sicriu. Şi în puţina mea înţelegere de la cei mai puţin de zece ani pe care-i aveam, nimeni nu m-a putut convinge că, indiferent cât de mult aş ocoli cimitirul, tot voi ajunge la un moment dat în el. Ciudat lucru, îmi spuneam eu pe atunci, neînţelegând de ce, aşa cum mă pot ruga pentru orice lucru lui Dumnezeu, nu m-aş putea ruga şi pentru îndeplinirea visului meu, şi anume cel de a nu fi îngropat într-un cimitir şi cu atât mai puţin într-un sicriu. Mă temeam atât de tare de aceste două lucruri care în final formau doar unul, încât ele deveniseră coşmarul meu de zi şi de noapte, ideea care nu mă lăsa să trăiesc, să respir, să zbor, ideea care nu mă lăsa să fiu eu. Mi-am dorit mult, mi-am dorit foarte mult să fiu eu, fără a şti de fapt cine sunt cu adevărat. Nu am reuşit niciodată să aflu cine sunt eu, eu – cel alături de care trăiesc în fiecare zi, alături de care aveam să ajung o dată, cândva, departe de acest moment, într-un sicriu şi inevitabil într-un cimitir. De ce??? De ce să nu fiu îngropat undeva la marginea sau în inima unei păduri de brad, ale căror vârfuri stau zilnic şi gustă din dulceaţa Cerului? De ce să ajung eu, făptura lui Dumnezeu, între câteva bucăţi de scânduri bătute temeinic în cuie? De ce să nu gust singur din dulceaţa pământului aşa, direct, fără a fi protejat pentru încă câteva săptămâni sau luni de materialul din care am fost creat? Urăsc cimitirul, urăsc sicriul, urăsc moartea, însă întotdeauna mi s-a spus că trebuie să le accept pe toate, căci puterea mea nu există în veşnicia lor. Aşa că am renunţat la a mă gândi la muritorul din mine şi am încercat să cred în veşnicie. Mi-am promis şi propus în acelaşi timp să mă gândesc continuu la fericirea veşnică, la fericirea ce mă aşteaptă dincolo de banalul cimitir de la periferia acestui oraş. Mi-a mers şi asta o perioadă, însă nu prea mult. Gândul că oasele mele vor rămâne tot într-un cimitir nu îmi dădea pace. Mi-am propus atunci să încerc să fug de moarte. Începusem să nu mai suport nici măcar să aud că cineva a murit, dar să mă bucur să aud că cineva a avut parte de o moarte mai ciudată, de genul avionului scufundat în vreun ocean. Ce oameni fericiţi, îmi ziceam. N-au parte de sicriu, n-au parte de cimitir, deci e bine… Fericirea însă dispărea repede de pe chipul meu, căci îmi aminteam că moartea, totuşi, venise şi la ei. Până acum, neputinţa aceasta nu mi-a dat pace deloc. Nu mă consider bărbat în toată puterea cuvântului, căci frica de moarte mi-a dărâmat şi singurele clipe de bucurie pe care le-am avut. Nici nu pot afirma că au existat clipe de bucurie, din moment ce toate au fost puse în umbră de momentul în care îmi aminteam că voi muri. Aşa a fost să fie. Mi-am ţinut promisiunea! Considerat de ceilalţi nebun, am refuzat categoric să mă prezint la înmormântarea mamei mele şi mai apoi a tatălui meu. Fratele meu a fost întotdeauna mai curajos, aşa că l-am lăsat să savureze singur momentele inedite petrecute la înmormântările părinţilor. Şi nu că n-aş fi putut suporta că au murit ei, însă n-aş fi putut suporta să-i văd în sicriu şi apoi părăsiţi de toţi în sinistrul cimitir. Scena ar fi continuat cu toţi ceilalţi plângând, ca să ce? Mortul tot mort rămâne şi tot în pământul rece ajunge… Şi uite-aşa, până la vârsta mea am refuzat să merg la înmormântări. Disperarea mea culmina şi în momentele în care treceam pe lângă vreun magazin cu obiecte funerare. O dată chiar am avut un şoc legat de acest lucru. Trecând pe lângă un astfel de magazin, mi-a fost dat să privesc un bărbat în toată firea cum se băgase în sicriul ce era sprijinit de unul din gardurile ce împrejmuiau terenul. Cel mai tare ma durut ca respectivul râdea, însă gluma aceea sinistră nu mi-a dat pace câteva luni bune. În nebunia aceasta a mea, a fricii de tot ce înseamnă moarte, am fost sprijinit de multe persoane. Familia şi prietenii mi-au fost alături mereu, am ajuns la vrăjitoare, la preoţi şi la psihologi, însă nimeni nu a reuşit să mă ajute cât de puţin. Am fost declarat, de aproape toţi, nebun. Şi probabil vă întrebaţi cine mi-a dat şanse de vindecare. Eu vă voi răspunde: preotul a fost singurul care mi-a spus chiar şi după zeci de crize şi chiar şi după vreun monolog din care nu reuşea să mă trezească oricât de mult ar fi încercat, că mă pot vindeca. Însă tot a existat ceva ce nu a mers… Dat fiind că întotdeauna am fost considerat altfel decât toţi ceilalţi, am luat şi eu hotărârea de a renunţa. Dar nu e atât de simplu pe cât credeţi. Când îţi este frică, îţi este frică până la capăt. Şi oricât de nebun m-ar fi considerat toţi ceilalţi, şi oricât de nebun m-aş fi considerat eu, în condiţiile în care omul de lângă mine ar fi putut scăpa uşor de prezenţa mea, eu nu puteam reuşi asta niciodată. Îmi era frică de trupul meu, de sufletul meu, de privirea mea. Încetasem orice relaţie, fie ea de prietenie sau chiar iubire, încetasem să râd, încetasem să plâng, încetasem să fiu om. Eram atât de conştient că am o problemă mare, mare de tot! Îmi dădeam seama în unele momente de faptul că am unele probleme de ordin sufletesc – ca să nu le zic psihice, însă nu aş fi vrut şi nici nu aş fi putut să recunosc asta în faţa tuturor. Mi-am propus de multe ori să mă sinucid, pentru a scăpa de povara acestei vieţi, însă a existat ceva ce nu m-a lăsat să o fac. Cred că deja bănuiţi ce… Evident: frica de sicriu, frica de cimitir, în fond, frica de moarte nu m-a lăsat să mă sinucid. Începusem să mă învârt în cerc, nu reuşeam să găsesc vreo soluţie la problema mea fundamentală şi asta începuse să mă termine sufleteşte. Mă durea capul, mă dureau mâinile, picioarele, mă durea sufletul, mă durea totul. Şi chiar atunci, după câteva luni de zile în care fratele meu refuzase să mă caute din cauza absenţei mele la înmormântările părinţilor, s-a gândit să facă marele pas. Vreau să recunosc că mi-a prins bine telefonul, mai ales că se nimerise într-o clipă de apogeu al deznădejdii. Fratele meu, singur şi el, probabil părăsit de toţi, s-a gândit să mă sune şi să mă invite în locul pe care-l uram, tocmai pentru a încerca să mă ajute. Nu puteam continua la nesfârşit acest joc, aşa că trebuia să intru într-un cimitir. Trebuia să fiu la el peste trei zile, de dimineaţă, pentru ca în jurul amiezii să o luăm la pas amândoi. Mi-a spus, râzând nebuneşte, că: va fi frumos. Ce înseamnă să nu ai o gândire lucidă şi să încerci să te fereşti de tot ce nu-ţi place, chiar dacă eşti conştient că nu vei putea scăpa la nesfârşit…! Să nu-mi dau eu seama ce va fi frumos, să nu-mi dau eu seama de ce să mă întâlnesc cu el tocmai peste trei zile şi de ce să mergem la cimitir în jurul amiezii, e uimitor de înjositor. Aşa s-a făcut ca eu să ajung să-l văd pe fratele meu cu ochii închişi în ceea ce uram mai mult: în sicriu, în cimitir, în moarte.
Credeţi că sunt bolnav? Şi eu cred la fel. Sunt bolnav de moarte…