Arhivă | August 2013

În brațele lui Dumnezeu…

DSCI5130Există momente în viață când îți dai seama că într-adevăr toate gândurile se pot transforma în rugăciune. Că orice gând poate să îl cuprindă pe “Doamne”. Există clipe când nu ai nevoie de nimic altceva în afară de un spațiu în care să poți vedea câte ți-a lăsat Dumnezeu. Ai nevoie de câteva clipe în care să privești tot ce ai în jur pentru a te minuna, pentru a îți face sufletul să zâmbească.

Ceva în genul acesta este și perioada când ajungi să concretizezi că planurile nu prea au de-a face cu omul duhovnicesc. Că îți poate lua zile întregi să stabilești cum vei face, unde vei merge, cât vei sta și cum vei călători, iar în câteva clipe totul să se dărâme. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu lângă el mereu, care nu Îl vede în tot ce i se întâmplă, se tulbură. Însă omul credincios se bucură și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru cum a aranjat treburile; el are puterea de a vedea că e mai bună soluția asta venită într-o clipă, decât soluția găsită de el în câteva zile… Și atunci când ai puterea să faci asta, începi să vezi cât de trecătoare sunt cele din lumea aceasta și cât de mult contează să ai puterea de a nu uita de ce ai ajuns aici. Noi așteptăm foarte des minuni, impunem lui Dumnezeu tot felul de lucruri și uneori tindem să-L forțăm să facă așa cum vrem noi. Și e dureros poate că Dumnezeu nu te limitează niciodată libertatea. Dacă noi vrem, primim. Și chiar mă uitam zilele trecute la persoanele din jurul meu și vedeam că în majoritatea cazurilor au ajuns așa cum și-au dorit, chiar dacă nu bine. Dumnezeu nu e prigonitor, ci iubitor. Celor care o iau la vale, care se depărtează uneori fără să își dea seama de El, le mai dă câte un necaz tocmai pentru a își reveni. Și e atât de important să vedem că și în necaz Dumnezeu e alături de noi:

Și-n suflet când ți-este furtuna mai mare,

Când lacrima cade și rece și tare,

Cu ochiul curat spre cer tu privind

“Tu iartă-mă, Doamne!”  se-aude grăind.

Că Domnul te iartă și iarăși te cheamă

În inima-i caldă încet să te-adoarmă.

Cu tine rămâne atunci când ți-e bine,

 La greu El te ține, în brațe, pe tine!            

                                   

            Percepând necazurile ca fiind momentele în care Dumnezeu ne ține în brațe, lucrurile se simplifică foarte mult. Lăsarea în voia lui Dumnezeu este unul din cele mai bune decizii pe care omul le poate lua în viață. Atunci când facem asta, dăm la o parte planurile și nu ne mai chinuim sufletul cu treburi nefolositoare. O, Doamne, ce pace vom avea atunci! Tocmai încercarea de a face totul după mintea noastră ne obosește și ne distruge sufletește. E ciudat cum ne rănim singuri și ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape de necazuri, de supărări și altele, dând deseori vina pe El. E ca și cum cel mai bun prieten ne spune: “Hai să te țin de mână până trecem podul.” , noi îl refuzăm, cădem de pe el și strigăm cu îndrăzneală să ne ajute… Ne opunem ajutorului lui Dumnezeu și suferim fără să ne dăm seama, iar apoi Îl învinuim pentru toate necazurile. Evident, de cele mai multe ori uităm să Îl “învinuim” și pentru toate bucuriile noastre…

Să privim în jur și să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu, transformând orice gând în rugăciune. Încercați să priviți în jur atunci când mergeți pe stradă, iar dacă reușiți din când în când să prindeți vreun apus/răsărit, umpleți-vă sufletul cu el. Zilele trecute am întâlnit apusul în diverse locuri din țară, și n-am ezitat să mă opresc și să ma bucur de ele. Era câte-un apus de-mi venea să-l iau în brațe…

Undeva…

DSCI5051Undeva în depărtare se zărea ceva. Ceva frumos. Stăteam întinsă pe iarba proaspătă, iar în jur mirosea a munte. Era o liniște atât de profundă, încât parcă și insectele nu mai puteau tulbura colțul acela de lume. Cerul era mai albastru ca niciodată, iar sufletul meu mai acasă ca niciodată. Aș fi vrut pe de o parte să merg să le spun și altora cât de bine se simte sufletul omului în anumite momente, iar pe de alta refuzam să părăsesc acea stare. Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul rosteam încet, cu luare aminte. Nu poți pe deplin fericit decât când Hristos stă adânc în inima ta. Dacă starea aceasta ar dura mai mult, nu ai simți decât că ai părăsit lumea aceasta… Însă din când în când deschideam ochii pentru a-mi oferi prilejul de a revedea minunățiile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat. Acel ceva din depărtare se apropia. Era un cal înalt, frumos și cu niște ochi blânzi, nemaipomenit de blânzi. Altădată mă speriam de astfel de animale, dar acum parcă sufletul îmi spunea fii liniștită, pe amândoi ne-a făurit același Creator. Mă gândeam la trecut, încercând să-mi explic mie ce se întâmplă. Oamenii suferă atât de mult când cei de lângă ei nu se comportă așa cum ar trebui, încât ajung să nu mai vadă ce este în jurul lor… Dar atunci când Hristos este în tine, tot ce e lumesc este fără importanță. Sufletul acela e fericit chiar dacă e judecat, chiar dacă orice altceva i se întâmplă. Sufletul care în are pe Hristos suferă doar dacă Îl pierde vreodată și nu se gândește decât cum să Îl aducă înapoi… Preocuparea exagerată legată de lumea aceasta vremelnică vine tot din depărtarea de Mântuitorul. Cu cât suntem mai aproape de El, cu atât ajungem să dăm deoparte lumea. Devenim tot mai dezinteresați de ce zice lumea despre noi, de părerea altora despre cum arătăm, vorbim, suntem. Contează oare că vecinul meu mă crede urâtă dacă eu simt și știu că Hristos mă iubește? Atât de neinteresante i se par problemele omului puțin credincios celui care crede, cât nu ne imaginăm. Și da, sunt oameni care încă mai trăiesc cu gândul la Dumnezeu, care încă cred și se roagă mult pentru ei, dar mai mult pentru cei din jur… E o binecuvântare să vorbești cu ei, chiar dacă nu spun decât câteva cuvinte. Ei vorbesc puțin tocmai pentru că al lor chip și suflet îți spun totul… Modul lor de viață îți arată cum stau treburile defapt. Aceștia sunt oamenii a căror prezență te liniștește, te face să te gândești la ce e mai bun și mai frumos…

Cu toate că aveam impresia că oamenii cu adevărat credincioși nu mai există, stau și-mi aduc aminte câte persoane minunate am întâlnit. Câți oameni cu frică de Dumnezeu am văzut, câte persoane merită mulțumiri din partea mea…

Oamenii rănesc uneori fără să își dea seama chiar pe cei care Îl poartă pe Hristos în sufletul lor. Însă aceștia știu, în cazul în care chiar se lasă răniți, cum să se vindece repede. Cei credincioși au leacul cu ei, având siguranța cea bună că El e în stare de orice. Că atunci când toți l-au părăsit, El încă vine și îl ia în brațe. Că atunci când nimeni nu îl mai iubește, El încă vine și Își declară dragostea. Că atunci când el plânge, Hristos vine și plânge alături, ștergând lacrima de pe obrazul omului în suferință. Iar atunci când omul știe asta, prinde curaj. Fără vreun fel de ură pentru cei care fac rău, ci plini de milă și compătimindu-i, să nu avem altă grijă decât cea de a nu Îl pierde. Și chiar și atunci când ajungem să Îl alungăm prin păcatele noastre, să știm că oricât I-am greși, El tot ne primește înapoi, cu brațele deschise. Pentru că El este singurul care va înțelege întotdeauna durerea noastră, care știe să vindece chiar și cele mai adânci răni, care știe să țină în brațe, care știe să șteargă o lacrimă chiar și atunci când ne simțim cu totul părăsiți.   E totul mai bine, e totul mai luminos și mai plin de speranță. Dumnezeu ne vrea fericiți, ne vrea mulțumiți și cu drag de a-L vedea în fiecare zi, în toate.

            Toți de m-ar părăsi, Tu însă nu mă părăsi! Pot trăi fără oricine altcineva, dar fără Tine mort m-aș numi înainte de a părăsi viața aceasta. Vino la mine și nu mă uita nicicând. Amin.