Arhivă | Iulie 2013

Toate drumurile duc la Hristos…

DSCI4462 Atât de bine, atât de liniștit, atât de sus! Gânduri nenumărate au oamenii toată viața lor și poate că mulți dintre ei nici măcar o singură dată nu ajung să trăiască sentimentul acela de „a fi acasă„. Urcați de cele mai multe ori pe culmile disperării, cu sufletul plin de ură sau doar de temeri legate de ce vom mânca mâine sau altele asemenea, uităm de unde am venit și către ce ne îndreptăm. Spunea un bun prieten de-al meu că atunci când nu conștientiza că Hristos e pretutindeni, cel mai bine se simțea în biserică. Însă atunci când și-a dat seama că El e peste tot, lucrurile s-au schimbat extrem de mult… Încercările vin unele după altele, lacrimile curg uneori fără să mai știm de ce. Atunci când nu mai găsești aproape niciun motiv pentru a reuși să mergi mai departe, ai impresia că nimeni nu îți mai este alături…

Toate ca toate, însă mai sosește momentul când îți este bine. Tare bine! Și atunci simți nevoia de a spune asta și celorlalți. Unii nu te cred, tocmai pentru că nu au trecut niciodată printr-o stare asemănătoare. Alții te cred, dar nu reușesc să îți înțeleagă trăirile cu adevărat. Sub ideea că toate drumurile duc la Roma, ar trebui inventată și zicala conform căreia „toate drumurile duc la Hristos”. Asta doar dacă chiar suntem sinceri și dorim să aflăm adevărul… Și da, ele chiar duc acolo, însă oamenii își acoperă uneori ochii și se încăpățânează să nu Îl vadă. Ateismul, chiar dacă cei mai mulți nu și-l însușesc, există. „Cred în Dumnezeu și atât„ , nu prea poate exista. Legătura cu Biserica este importată, desigur. Părintele Serafim Rose spunea că ateismul este o stare duhovnicească. Cei care vor să creadă că nu cred, au toate șansele să creadă fără să își dea seama. Fericitul Augustin spune „Umblam în întuneric și în locuri alunecoase și Te căutam în afara mea și nu aflam pe Dumnezeul inimii mele și ajunsesem întru adâncurile mării și îmi pierdusem încrederea și nădejdea de a mai afla vreodată adevărul.”

            Dornici de a afla adevărul, încercăm oricine. Suntem în stare de orice pentru a ne simți împliniți, iar uneori ajungem să-L privim pe Dumnezeu ca pe un mare prigonitor care vrea ca noi să suferim. Considerăm că nu mai avem putere să ne rugăm și abandonăm și asta. Dacă am ști să fim sinceri, am spune: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în durerea mea și vindecă tu sufletul meu rănit!” Dumnezeu nu lasă la greu pe făptura Sa, Dumnezeu nu uită și nici nu își bate joc de sufletele noastre. Ne vrea Acasă, ne vrea în Adevăr și ne cheamă neîncetat la El.

„Ajunsesem și mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine. Dreapta Ta era totdeauna gata să mă scoată din noroi și să mă spele, iar eu nu o știam” , spunea tot Fericitul Augustin care suferise enorm în lipsa lui Hristos. Ceea ce noi, cei născuți în credința creștin ortodoxă, nu știm este gradul suferinței celor născuți departe de Adevăr. Pocăința lor, dorul lor de Hristos este de neimaginat pentru noi. Credem că e ceva normal ceea ce trăim noi, dar nu realizăm cât de bine ne este… Nu suntem pe deplin conștienți că Dumnezeu ne iubește așa cum noi nu știm să iubim. Că El ne așteaptă cu brațele deschise chiar și după ce l-am alungat de la noi, chiar și după ce L-am dat afară din inima noastră, chiar și după ce am apelat la toți cei pe care-i credeam prieteni, la toți în afară de El… Oare cum ne-am simți dacă un prieten de-al nostru ar apela la toți prietenii lui în afară de noi? Poate umiliți, moment în care de cele mai multe ori refuzăm vreo altă legătură cu el…

Să ne trezim! Să-L chemăm! : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în durerea mea și vindecă tu sufletul meu rănit!”  Iar după ce ne simțim vindecați, putem continua. : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino tu în bucuria mea și rămâi tu în sufletul meu împlinit!” Vom fi împliniți atunci când în suflet va sălășlui Hristos, atunci când noi vom ști cum să avem grijă ca El să rămână cu noi pururea…

Indiferent de lucrurile sau de persoanele pe care le avem lângă noi, nu vom fi cu adevărat împliniți decât atunci când Îl vom aveam alături. De ce? Pentru că 1+1=3. Aici e simplu: EU+TU+DUMNEZEU. Noi nu putem exista fără El… Oricine ai fi tu, lasă-L te rog și pe El să fie în relația noastră!