Arhivă | Iunie 2013

Iertarea – roua inimii curate

DSCI4082Poate undeva în adâncul sufletului tău există o rană. Poate undeva în inima ta mare există o durere nevăzută care încă te macină. De ce oare, ne întrebăm cu toții, ne este dat să suferim chiar și din cauza unui lucru mărunt atât de mult timp? Un cuvânt spus greșit de cineva, la nervi sau într-un moment nepotrivit, poate provoca unei persoane sensibile răni care parcă nu se mai pot vindeca… Este și momentul prielnic când vrăjmașul are terenul pregătit pentru ca noi să avem impresia că nu mai există nicio ieșire, nicio posibilitate de rezolvare a problemelor noastre. Este clipa în care vedem o problemă mică ca pe o cumplită tragedie, în care lacrimile nu mai contenesc să curgă, când nici încredere parcă nu mai avem în nimeni… Este de ajuns pentru a cădea în deznădejde, pentru a crede că suntem sortiți eșecului, plânsului și nefericirii. Timpul trece, iar durerea pare să nu se mai termine. Totul durează mai mult decât ne așteptăm. Cineva ne-a trădat, ne-a umilit sau pur și simplu ne-a rănit, fără să își dea seama sau, și mai dureros, dându-și seama cu exactitate că ceea ce face ne va provoca răni adânci. Suntem tentați să îi răspundem, aproape tot timpul, cu aceeași monedă. Unii, crezând că e mai bine așa, îi tratează cu indiferență. Însă credeți că se va rezolva ceva procedând astfel? În urma numeroaselor discuții cu oameni răniți, cu probleme fel de fel, care de care mai ciudate și mai neîntâlnite, dar în același timp și în urma discuțiilor purtate cu numeroși duhovnici, am ajuns să-mi întăresc opinia potrivit căreia iertarea nu este binele pe care-l facem aproapelui, ci binele pe care ni-l facem chiar nouă.

Astfel, iertarea devine prezentă în viața noastră din obligativitatea dorinței unui trai frumos. Răul păstrat în inimă ajunge să ne facă rău tot nouă. Atunci când cineva ne rănește, sau cum tot eu spuneam, când noi ne rănim crezând în cine nu trebuie, în inimă există o ruptură. O ruptură plină de răutate, o rană deschisă plină de infecție. Ca orice rană, dacă nu este curățată ea îmbolnăvește și ce este pe lângă ea. O inimă poate deveni rece din cauza unei singure răni. Un singur om poate răni atât de tare o inimă, încât să o facă să devină imună la orice altceva. Atunci când nu mai reușim să iertăm, infecția ajunge în toată inima și astfel murim. Un om fără inimă este un om mort. În durerea aceea, a rănii provocate poate de cea mai dragă persoană, de cel în care am crezut atât de mult, sunt unii care nu-și dau seama că trebuie să se ierte pe ei, nu neapărat pe alții. Dacă nu-l poți ierta pe cel de lângă tine, forțează-ți inima și iartă-te pe tine. Iartă-te de suferința pe care ai putea s-o ai dacă nu îl ierți pe celălalt. A nu-l ierta pe cel care te-a rănit este cel mai mare rău pe care ți-l poți face. Refuzând să ierți, inima ta se va infecta și astfel îi va fi imposibil să poată iubi din nou. O inimă rănită nu mai poate iubi! O inimă rănită vrea fie doar să plângă, fie să se răzbune. Însă inima rănită a unui creștin adevărat vrea să ierte. Și atunci, cu lacrimi în ochi, privind spre lumânarea ce stă în fața icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, inima aceea rănită se hotărăște să ierte. E primul pas: inima vrea să ierte, pentru a se ierta pe ea de alte suferințe. Însă ajunge într-un moment în care-și dă seama că nu poate. Și are dreptate să nu poată, căci e posibil să trebuiască să ierte un om care i-a făcut mult rău. Atunci își dă seama că nu poate ierta singură și-L cheamă pe Hristos s-o ajute. Împreună cu El va putea ierta. El știe mai bine cum e să ierți pe cei ce te-au bătut în cuie, pe cei ce te-au scuipat fără motiv, pe cei care te-au prigonit fără temei. Hristos era deja lângă tine. A venit și ți-a luat inima în mâini, ajutând-o să ierte. Ori așa, ori pur și simplu a venit El în inima ta chiar la ultima Dumnezeiască Liturghie. O inimă rănită poate ierta, poate fi vindecată, poate iubi din nou. Inima s-a iertat pe ea, l-a iertat pe cel care-a rănit-o chemându-l pe Hristos s-o ajute. Și chiar și atunci, încă mai simțim cum rana încă doare. Încă lăcrimăm când ne amintim, încă ne gândim la vechea rană și poate la neputința celui care-a făcut-o. Însă de asta are grija tot Hristos, dacă știm să-L chemăm.

Atenție, însă! Iertarea nu înseamnă acordarea unui prilej de rănire. A ierta nu înseamnă a-l lăsa pe cel de lângă tine să te rănească din nou. Suntem oameni, suntem slabi în anumite situații. Când ne vom recunoaște neputințele, vom ști să ne ferim. Să ne ferim nu de cel de lângă noi, ci de neputințele lui. Atunci îi vom spune celui care ne-a rănit: Te iubesc pentru că Hristos e în tine, dar mă feresc de neputința ta.

E de ajuns. E greu, sunt lacrimi care încă dor, care încă păstrează amintiri care sfâșie tot în marea sensibilitate a ființei gingașe din această lume vremelnică, suferindă și neștiutoare. E greu, dar nu imposibil. Pentru că Dumnezeu e cu noi tot timpul. Când ne e bine, merge alături de noi. Când ne e greu, ne ia în brațe. Când Îl chemăm, e cu noi. De aceea aș spune mereu, în orice împrejurare, cu lacrimi în ochi sau c-un zâmbet pe față: Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste.