Spre Tine gândul mi se-nalță

ploaie

Plouă din nou. De câteva ore cerul varsă lacrimi pentru toți, fără a se odihni. Parcă simțeam nevoia unei astfel de perioade. Mă bucur că vremea este așa și, mai mult decât atât, sper să țină măcar câteva zile. În zilele acestea mohorâte poți să fii mai liniștit, mai rațional, mai altfel. Îți poți așeza sufletul acolo unde îi este mai bine, îl poți răcori plimbându-te fără un scop pe care ceilalți să-l poată depista. Cu o metanie neagră, un băiat trece acum prin fața mea. Se pare că nu spune prea repede rugăciunea inimii, dar o spune cum trebuie. Mă uit la chipul lui și văd cât e de liniștit. Fără umbrelă, ploaia îi ajunge până la suflet. Și da, se simte bine așa – pentru că el iubește ploaia, așa cum și ploaia îl iubește pe el. De altfel, ploaia nu s-ar fi așezat în sufletul lui dacă nu l-ar fi iubit.

Mă întrebam azi, mergând prin ploaie, la toți cei din jurul meu. Atunci când pierzi un prieten drag, simți cum ceva din sufletul tău e rupt. Îți simți rana din suflet, simți suferința și uneori te afli în imposibilitatea de a te vindeca. Atât de mult mai suferim atunci când cineva pleacă din această viață sau pur și simplu refuză să mai discute cu noi! E o ruptură ce provoacă una dintre cele mai mari dureri pe care sufletul omenesc le poate avea. Citeam adineauri că părintele Teofil Părăian spunea “ Știţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine.” Adică pe toți pe care-i iubim, trebuie să-i aducem în noi. Dacă se întâmplă ca cineva să ne supere, dacă l-am iubit, ar însemna că-l scoatem din noi. Și atunci când îl scoatem din noi, ne rupem sufletul noi singuri. Doamne, ce poate fi mai dureros decât un suflet rupt? Suferim tare mult atunci când suntem dezamăgiți, atunci când hotărâm să scoatem pe cineva din sufletul nostru…

Așadar, dacă suferința e atât de mare atunci când dăm afară oameni, cum stă treaba cu Hristos? Atunci când ne împrietenim cu Hristos, ajungem să Îl iubim. Dacă Îl iubim, Îl ducem în sufletul nostru. Îl punem acolo cu multă grijă pentru că este Prietenul nostru și Îl iubim nespus. Însă facem ce facem și nu avem grijă de El… Uităm că e acolo și nu ne mai rugăm, nu mai postim, nu mai facem nimic spre mântuirea sufletului nostru și spre bucuria Lui. De cele mai multe ori uităm mai repede că L-am adus pe Hristos să stea în sufletul nostru, decât pe prietenii ceilalți. Mai degrabă avem grijă de prietenii de aici, decât de Hristos. Putem deci înțelege cu ușurință că atunci când nu ne apropiem de Hristos, ne simțim rău. Stările de depresie își fac simțită prezența tocmai din cauza acestei depărtări. Atunci când Îl ai pe Hristos o lungă perioadă în suflet și la un moment dat El lipsește, simți și mai tare starea de rău. Dificil este că lumea nu își dă seama și majoritatea crede că altele sunt cauzele nefericirii lor. Nefericirea nu poate veni decât din depărtarea de Hristos, celelalte idei nefiind decât alte mici motive care duc spre același adevăr. Deci, atunci când ni se pare că motivul stării noastre lăuntrice dezastruoase este altul decât depărtarea de Hristos, este cazul să ne mai gândim încă o dată. De ce? Pentru că toate-s rezolvabile, toate capătă răspuns atunci când le vedem prin credință.

Cu sufletul lăcrimând în ploaia ce nu contenește, să ne aducem aminte ce ne doare și de ce. Însă dincolo de toate motivele, un lucru apare mai clar sub stropii mărunți ce cad spre noi, în noi, pentru noi: Nimic nu e mai dureros decât lipsa lui Hristos și nimic nu te bucură mai tare decât apropierea de El.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s