Arhivă | Mai 2013

Stropi de viață

Lacul Mănăstirii Cernica

Lacul Mănăstirii Cernica

Merg spre casă. A urcat adineauri în tren un băiat. Am auzit fără să vreau discuția dintre el și controlor. Copilul care are undeva la vreo 12 ani, încearcă să îl convingă pe controlor că merge la mama lui, cu trei trandafiri luați din grădină, ale căror petale sunt încărcate de ploaia ce tocmai s-a oprit. Continuă astfel rugămințile de a nu fi dat jos din tren, iar controlorul îi spune să stea liniștit. Vine și se așează chiar aproape de mine. A așezat trandafirii cu atenție lângă el, iar acum pare să fi ațipit. A privit pentru câteva minute în zare, așa pierdut încât parcă nu știa nici unde trebuie să meargă. Pare a suferi greu și toate-mi dau impresia că este un copil care a fost abandonat. Cu puțină sensibilitate sufletească reușești cu ușurință să îți dai seama de suferința celui de lângă tine, pentru că pur și simplu îți este transmisă fără a folosi niciun cuvânt. Mi-am amintit așadar de cât de mulți sunt copiii abandonați, copii de care părinții nu mai vor să știe dintr-un motiv pueril: nu erau pregătiți pentru așa ceva. Parcă fraza deja e expirată, tocmai pentru că are în ea o imensă doză de imaturitate. Ei nu-s pregătiți, însă copilul de câteva zile sau chiar numai de câteva ore uneori, este pregătit. Este pregătit pentru a înfrunta tot, de unul singur. Nu lasă Dumnezeu pe nimeni le necaz. Nu numai că-l ajută sprijinindu-l, ci chiar îl ia în brațe.

E a nu știu câta oară în ultimele săptămâni când mă gândesc intens la problema aceasta. Încerc să găsesc timp zilnic să mă uit în jurul meu și să văd ce se întâmplă. Una din primele concluzii a fost cea legată de tristețea oamenilor. Merg pe stradă grăbiți, gândindu-se la o mulțime de lucruri, de probleme, de treburi de rezolvat. Merg încruntați, făcându-și griji pentru viitorul care nici măcar nu le aparține. Ne facem griji pentru ce vom mânca mâine, pentru banii de care avem nevoie ca să ne plătim facturile, pentru o altă mulțime de chestii. Ne facem griji pentru toate. Dacă ar fi să ne gândim că în cele în care vom fi găsiți, în acelea vom fi judecați, ne-am speria. Îmi mărturisea un prieten zilele trecute că a încercat ca în drum spre facultate să nu facă altceva decât rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Devenise o obișnuință pentru el. Și nu mi-a zis asta pentru a se lăuda, ci pentru a-mi spune și a-mi mărturisi că se simte atât de liniștit, încât nici lui nu îi vine să creadă. Timpul oricum trece, noi oricum trecem de această viață și vom rămâne descoperiți în fața lui Dumnezeu. Așadar, pornisem de la ideea tristeții celor de lângă noi, tristețe pe care nu mai reușim să o vedem. Suntem din ce în ce mai preocupați de propria viață și ajungem să fim cu totul indiferenți de suferința celui de lângă noi. Această indiferență ne va costa mult în viitor, așa că trebuie îndepărtată de pe acum.

Cei din jur suferă, noi suferim. Atunci când îl vom înțelege pe cel de lângă noi, ne vom înțelege și pe noi. Ajutându-l chiar și cu o vorbă bună pe cel de lângă noi, ne ajutăm pe noi. Contează să vrem și să încercăm să facem asta.

Mă uit cu durere la chipul acestui copil. Parcă mă doare pe mine sufletul de durerea lui, căci se vede de la depărtare că ceva sau cineva i-a frânt sufletul mai demult. A fost probabil părăsit, iar acum încă mai găsește putere să meargă cu flori la mama lui. Ce poate fi mai frumos decât iertarea? Un suflet bun întotdeauna va ierta și va primi înapoi pe cel cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet. De ce? Pentru că fără iubire nu putem exista, pentru că văzând bunătatea celui de lângă noi vom ierta fără greutate. Fiecare are stropul de bunătate-n el. Faptul că noi îi vedem pe unii buni și pe alții răi nu depinde decât de sufletul nostru. Ochiul curat pe toate le vede curate. Când vom fi buni, îi vom vedea și pe ceilalți la fel. Tocmai de asta nimeni nu-și poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar își dă seama cât valorează altul pentru el. (Dumitru Stăniloae).

Așadar, nu știu cât valorez eu pentru cei din jur, însă știu precis că fiecare dintre voi valorează foarte mult în sufletul meu… Cam asta ar trebui să știm pentru a fi fericiți. De restul, cum am mai spus, are grijă Dumnezeu.

 

 

 

                                                                                    Toate cele bune!

                                                                                                Cătălina

Anunțuri

Spre Tine gândul mi se-nalță

ploaie

Plouă din nou. De câteva ore cerul varsă lacrimi pentru toți, fără a se odihni. Parcă simțeam nevoia unei astfel de perioade. Mă bucur că vremea este așa și, mai mult decât atât, sper să țină măcar câteva zile. În zilele acestea mohorâte poți să fii mai liniștit, mai rațional, mai altfel. Îți poți așeza sufletul acolo unde îi este mai bine, îl poți răcori plimbându-te fără un scop pe care ceilalți să-l poată depista. Cu o metanie neagră, un băiat trece acum prin fața mea. Se pare că nu spune prea repede rugăciunea inimii, dar o spune cum trebuie. Mă uit la chipul lui și văd cât e de liniștit. Fără umbrelă, ploaia îi ajunge până la suflet. Și da, se simte bine așa – pentru că el iubește ploaia, așa cum și ploaia îl iubește pe el. De altfel, ploaia nu s-ar fi așezat în sufletul lui dacă nu l-ar fi iubit.

Mă întrebam azi, mergând prin ploaie, la toți cei din jurul meu. Atunci când pierzi un prieten drag, simți cum ceva din sufletul tău e rupt. Îți simți rana din suflet, simți suferința și uneori te afli în imposibilitatea de a te vindeca. Atât de mult mai suferim atunci când cineva pleacă din această viață sau pur și simplu refuză să mai discute cu noi! E o ruptură ce provoacă una dintre cele mai mari dureri pe care sufletul omenesc le poate avea. Citeam adineauri că părintele Teofil Părăian spunea “ Știţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine.” Adică pe toți pe care-i iubim, trebuie să-i aducem în noi. Dacă se întâmplă ca cineva să ne supere, dacă l-am iubit, ar însemna că-l scoatem din noi. Și atunci când îl scoatem din noi, ne rupem sufletul noi singuri. Doamne, ce poate fi mai dureros decât un suflet rupt? Suferim tare mult atunci când suntem dezamăgiți, atunci când hotărâm să scoatem pe cineva din sufletul nostru…

Așadar, dacă suferința e atât de mare atunci când dăm afară oameni, cum stă treaba cu Hristos? Atunci când ne împrietenim cu Hristos, ajungem să Îl iubim. Dacă Îl iubim, Îl ducem în sufletul nostru. Îl punem acolo cu multă grijă pentru că este Prietenul nostru și Îl iubim nespus. Însă facem ce facem și nu avem grijă de El… Uităm că e acolo și nu ne mai rugăm, nu mai postim, nu mai facem nimic spre mântuirea sufletului nostru și spre bucuria Lui. De cele mai multe ori uităm mai repede că L-am adus pe Hristos să stea în sufletul nostru, decât pe prietenii ceilalți. Mai degrabă avem grijă de prietenii de aici, decât de Hristos. Putem deci înțelege cu ușurință că atunci când nu ne apropiem de Hristos, ne simțim rău. Stările de depresie își fac simțită prezența tocmai din cauza acestei depărtări. Atunci când Îl ai pe Hristos o lungă perioadă în suflet și la un moment dat El lipsește, simți și mai tare starea de rău. Dificil este că lumea nu își dă seama și majoritatea crede că altele sunt cauzele nefericirii lor. Nefericirea nu poate veni decât din depărtarea de Hristos, celelalte idei nefiind decât alte mici motive care duc spre același adevăr. Deci, atunci când ni se pare că motivul stării noastre lăuntrice dezastruoase este altul decât depărtarea de Hristos, este cazul să ne mai gândim încă o dată. De ce? Pentru că toate-s rezolvabile, toate capătă răspuns atunci când le vedem prin credință.

Cu sufletul lăcrimând în ploaia ce nu contenește, să ne aducem aminte ce ne doare și de ce. Însă dincolo de toate motivele, un lucru apare mai clar sub stropii mărunți ce cad spre noi, în noi, pentru noi: Nimic nu e mai dureros decât lipsa lui Hristos și nimic nu te bucură mai tare decât apropierea de El.

Miroase a sfințenie

ps. Voi reveni cu fotografiile in curand!

Tăcere. Un moment în care nimeni nu mai vrea să vorbească. Toți tac. Până și gândurile îți dispar în anumite momente. Există clipe când efectiv nu mai poți vorbi, nu mai poți cugeta la niciun lucru. Ori omul sfânt de lângă tine, ori locul dumnezeiesc în care te afli, te fac să nu mai poți schița nimic. Rar se întâmplă, dar și când au loc astfel de momente, simți din nou cum Dumnezeu te ia in brațe…

Pentru a nu știu câta oară, în căutarea unor momente de regăsire și liniștire a sufletului zbuciumat, oamenii care mi-au fost mereu aproape au hotărât să plece împreună cu mine, cât mai departe. Au ales Apusenii, niște munți despre care știam multe, dar pe care nu îi străbătusem niciodată. Evident, pelerinajul avea să treacă prin multe alte zone geografice ale țării. Așa că voi zice că de foarte multe ori stăteam cu lacrimi în ochi și priveam ce era în jurul meu, având tendința să spun: “Parcă nu suntem în România!”. Însă m-am oprit la timp și am zis: „ Da, aceasta este țara mea!”. Am rămas cu toții impresionați de câte a făcut Dumnezeu, dar marcați de-a dreptul la gândul și în același timp la certitudinea că toate le-a făcut pentru om. Atât de multă bucurie îți poate aduce un astfel de pelerinaj, cum nu vă imaginați. Ne-am închinat la moaștele câtorva zeci sau poate chiar sute de sfinți. Ne-am încântat sufletul cu peisaje mirifice, cum nu credeam că pot vedea vreodată. Am avut din nou parte să întâlnim oameni minunați care ne-au arătat din nou că încă mai există iubire, prețuire, respect. În clipe în care alții au plecat de lângă tine și te simti gol și lipsit de iubire, are grijă Dumnezeu să trimită pe altcineva care să îți arate că nu ești deloc singur și că întotdeauna El îți va fi alături.

Voi spune doar o parte din mănăstirile spre care ne-am îndreptat pașii. Sunt multe. Atât de multe în doar câteva zile, încât nici nouă nu ne-a venit să credem. Dumnezeu ajută celor care vor! Aceasta este o certitudine care m-a bucurat din nou și care m-a și împins oarecum spre a îmi împărtăși bucuria aceasta, a pelerinajului pe meleaguri atât de apropiate de noi. Am pornit cu mănăstirea Toplița, o oază de liniște. Mănăstirea Recea în care am intrat pentru a treia oară, impresionează prin faptul ca întreaga pictură este de fapt un mozaic extraordinar de frumos și bine realizat. Aiudul a fost din nou locul în care am simțit cum stăm pe moaștele sfinților închisorilor. De fiecare dată am simțit același lucru. Parcă e o oază de sfințenie, un loc în care simți că respiri un altfel de aer. Ne-am închinat din nou la moaștele sfinților închisorilor, încercând să ne aducem în suflete măcar câteva din suferințele lor pentru neamul românesc. Ne-am continuat drumul și ne-am bucurat în timp ce străbăteam munții spre mănăstirea Ponor, de a vedea un sat întreg plin de căsuțe de poveste, după cum puteți observa și în fotografii. Mănăstirea Ponor, departe de lume dar tare aproape de Dumnezeu, m-a impresionat prin rânduiala ce respectă tradiția Sfântului Munte, după cum am aflat de la cei care fuseseră și acolo. Mănăstirea Prislop, mormântul părintelui Arsenie Boca și mai apoi peștera sfântului Ioan ne-au umplut din nou de bucurie duhovnicească. Locuri superbe atât prin încărcătura duhovnicească pe care o au, cât și prin peisajul mirific în care sunt amplasate. Mănăstirea Polovragi este de asemenea, impresionantă. Frumusețea bisericii, atitudinea profund creștinească a obștii și muntele imens ce se zărea în spate m-au lăsat fără cuvinte… Mănăstirea Hurezi este cea în care trebuia să fie înmormântat Sfântul Constantin Brâncoveanu, iar mănăstirea Bistrița este cea care adăpostește moaștele sfântului Grigorie Decapolitul. Mănăstirea Arnota merită de asemenea, vizitată. Este un așezământ vechi, amplasat exact pe vârful unui munte. Apoi mănăstirea Surpatele, Dintr-un lemn  (construită dintr-un stejar secular), Cozia și Turnu au fost cele la care ne-am închinat. Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost decretată de întregul grup ca fiind cea mai frumoasă din cele văzute până acum. Sfinții erau cât pe ce să coboare printre noi! Despre Sibiu nu mai are rost să spun că trebuie vizitat, mai ales dacă ai pe cineva binevoitor pe-acolo, care te așteaptă cu brațele deschise într-atât cât să-i cuprindă pe toți pelerinii. Ultima mănăstire a fost Sighișoara, o oază de liniște și de frumusețe! Am trecut apoi prin Sovata, unde munții de sare pe care nu îi mai văzusem niciodată m-au uimit. Salina Praid, în care am stat cam două ore a fost prima pe care am vizitat-o în viața mea și pot spune că mi-a transmis așa, uimire și bucurie în același timp. Parcă-mi venea să zic că așa ceva nu există… Ultimele vizite au fost la Cheile Bicazului, Lacul Roșu si Lacul Izvorul Muntelui, ultimul având o lungime impresionantă. Printr-o minune neprogramată am reușit să ajung din nou și la Rădeni, unde cuviosul Iosif ne aștepta. Mare bucurie și liniște sufletească mai simți în astfel de momente! A fost picătura care a umplut paharul bucuriei noastre…

Cu o oarecare sfială în tot ceea ce am scris, nu spre a încerca să arăt unde am fost, ci cu speranța că vă voi da idei. Merită astfel de ieșiri mai mult decât a merge la mare sau la munte, fără vreun alt scop. E simplu, într-adevăr obositor, dar tare frumos. Atât de frumos încât acum cu greu îmi amintesc tot ce-am trăit, tot ce-am văzut. Sunt încă în clipe de meditație, de asta vă dăruiesc câteva din impresii și unele fotografii. Să vă fie de folos, iar de vreți să porniți în partea aceea de țară, cu drag vă dau și alte detalii.

                        Privind buchetul imens de liliac de pe masă,

                                    simțind mireasma lui dumnezeiască,

                                                bucurându-mă pentru tot ce ne-a lăsat Dumnezeu,

                                                                                                Cătălina.

Cineva…

DSCI1843

Îmi treceam prin adâncul sufletului, chiar acum câteva minute, imagini din trecut. Îmi aminteam cum eram anul trecut, pe vremea asta. Cum eram, unde eram, cu cine eram. Ce raze de soare erau în viața mea, ce picături de ploaie cădeau pe obrajii mei uneori triști, alteori veseli. Adâncindu-mă-n al meu suflet, m-am pierdut. Știam cum oamenii vin și pleacă, dar nu credeam că atât de mulți s-au dus… Acum, din nou în Săptămâna Patimilor, cu atât de puțin înainte de Învierea Mântuitorului, mi-am revăzut ultimul an din viață. Cât de important este să conștientizăm pe cine avem încă alături! Cine este încă lângă tine? Cel care te iubește cu adevărat și nimeni altcineva. Unii au plecat de lângă tine, alții au plecat de lângă toți. Au plecat din viața aceasta, uneori atât de repede cum nu am fi crezut vreodată că cineva poate pleca. Un dor din acela tainic se cufundă în suflet, rănindu-l ușor.

Și zile după zile, și ani după ani oamenii vin și pleacă. Mi-aș dori uneori să le pot păstra amintirea la fel de vie ca atunci când erau lângă mine, ca atunci când mă trezeam deodată în brațele lor protectoare, în ochii lor îngăduitori, în inima lor caldă… Și da, atunci când îți dai seama că anii au trecut și ai pierdut cei mai dragi oameni ai sufletului tău, simți cum cazi… Atunci ajungi acolo unde trebuie, în brațele cui trebuie. Și-ți dai seama că de fapt nu ți-a fost dor de cei care-au plecat, de cei care te-au părăsit, de cei care te-au uitat. Neputințele celor care uită, sufletele rănite ale celor care plâng, lacrimile grele ale celor care suferă…nu îi lasă să se apropie din nou. Trecutul nu ne apasă, căci suntem tari în credință, însă amintirea stă lipită de pereții gingași ai sufletului. Familie și prieteni, apropiați și necunoscuți, de toți parcă ne este uneori dor. Bine-ar fi să vedem la timp cine ne face rău, nu din vina lor, ci tot dintr-a noastră. Neputințele noastre nu îi lasă pe cei mai buni să se apropie prea mult de noi. Sunt oameni care vor pleca tocmai pentru că sunt prea sus față de noi, sunt altfel față de noi. Asta ar trebui să înțelegem, că nimeni nu ne face rău cu adevărat. Noi singuri ne rănim, formându-ne idealuri pe care cei de lângă noi nu le pot atinge. Fii în pace, oriunde-ai fi, gândind că cel care a plecat, a plecat cu îngăduința lui Dumnezeu. Iar celor cărora simți că le faci rău, dă-le voie să plece, chiar dacă nu vor. Uneori nici ei nu știu ce vor, iar acela va fi chiar momentul în care trebuie să îi ajuți să plece, tocmai pentru a se odihni. În zbuciumul zilelor noastre, nimic nu poate fi mai frumos decât un suflet odihnit. Când simți că poți odihi pe cineva, aproape sau departe de tine, fă tot ce poți pentru asta! Dezamăgirea nu poate veni atunci când suntem conștienți de neputințele celor de lângă noi. Este necesar să fim buni, să îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine. Ca să putem face asta, este deci necesar să ne iubim și pe noi, adică să avem grijă în cine ne punem speranțele, în cine avem încredere, pe umărul cui vrem să vărsăm vreo lacrimă.

Acum, privind înpoi, mi-am dat seama cu ce și cu cine am rămas. Dincolo de toate zâmbetele și lacrimile, sunt oameni care încă mai sunt aici. Merită, credeți-mă, să vă faceți un astfel de inventar. De ce? Ca să-i prețuiți și mai mult pe cei care mai sunt lângă voi, indiferent de ce s-a mai întâmplat de atunci, indiferent de câte greșeli ați făcut, de câte lacrimi le-ați pricinuit… Au rămas încă, aici, în sufletul meu.

Și-acum, în liniștea serii, văd mai clar tot ce s-a întâmplat. Mai este ceva de spus, mai este ceva de simțit. Acel Cineva care nu m-a dezamăgit niciodată, care mi-a fost alături mereu, care nu m-a părăsit nicicând și care îmi va fi alături mereu. Chiar El cu lacrimi în ochi, în această săptămână și mereu, mai are putere să ne șteargă și nouă lacrimile. Chiar El, bătut și scuipat, mai are putere să ne ridice și pe noi… E bine să tot spunem sufletului nostru: mai este Cineva care îți va fi alături tot timpul. Cu zâmbet, cu lacrimă, cu durere și dragoste, cu de toate. Hristos e cu tine. Fii și tu cu El!