Arhivă | Martie 2013

În depărtări…

DSCI3120M-am așezat o clipă în sufletul omului de lângă mine și am încercat să mă odihnesc. I-am luat mâinile lui în mâinile mele și am încercat să mă încălzesc. Mi-am pus capul meu pe umărul lui și am încercat să vărs măcar o lacrimă. L-am luat în brațe și am încercat să mă simt protejată. L-am privit în ochi și am încercat să privesc dincolo de ei… Am văzut totul, dar mai puțin pe mine. Străzile pustii ale orașului nu îmi ofereau nicio mângâiere, așa că am luat drumul Catedralei. Atunci când ceri ajutorul unui sfânt pentru o perioadă mare de timp în cadrul aceleiași probleme, simți nevoia să mergi și să anunți orice schimbare. Așa cum mersesem de fiecare dată când avusesem nevoie de ajutor, am considerat că e momentul să îi spun că totul s-a terminat. Că începe o altfel de perioadă și că ochii omului în care am crezut nu mă mai au. Că ochii omului pe umărul căruia plânsesem, sunt goi. În astfel de momente nu îți rămâne decât să mergi să le vorbești sfinților despre durerile tale… Catedrala era aproape goală, așa că mi s-a părut necesar să mă așez pentru câteva clipe lângă racla impunătoare din fața mea. Mă bucuram pentru a nu știu câta oară că exista cineva care mă așteapta oricând și care e gata să mă asculte din nou. Din nou acolo, din nou vorbind despre aceeași durere. Câteva lacrimi începuseră să își facă apariția pe obrajii mei palizi, sătui de tristețe… Sfânta mă asculta din nou și, ca niciodată, nu mai spunea nimic. Oare se săturase să audă din nou aceeași poveste? Și totuși ceva era diferit: venisem singură. Singură de tot. Îmi spusese de atâtea ori ce trebuie să fac și de atâtea ori nu o ascultasem, încât în adâncul suferinței mele începusem să îi dau dreptate. Îmi spusese ce să fac ca să îmi fie bine și eu nu făcusem nimic altceva decât neascultare. M-am încăpățânat să cred în inexistență, să cred că totul va merge împotriva strigătelor celor din jur. Îmi aminteam printre lacrimi cum duhovnicul îmi spusese încă de la început că nu va merge, că lucrurile nu sunt deloc bune… După atâția ani în care credeam că știu ce înseamnă ascultarea de duhovnic, mi-am dat din nou seama că nu conștientizasem deplin. Doar atunci când dai de necaz începi să înțelegi privirea pătrunzătoare și sfaturile directe ale duhovnicului. Încă o dată, încă o lecție pentru a înțelege că duhovnicul știe, simte, te poate ajuta dacă îi dai voie. Când nu îi dai voie la timp, îi dai voie după ce te rănești…

Acolo, cu inima rănită și cu sufletul lăcrimând, m-am ridicat să-mi așez mâna mea pe mâna sfintei. Am ridicat-o înapoi rapid. Ce se întâmpla? Am simțit o căldură imensă, însă am crezut că mi s-a părut. M-am mai rugat o dată pentru liniștea sufletului meu și pentru pacea celui ce plecase de lângă mine. Am atins mâna și am simțit din nou același lucru. La fel și a treia oară. Am încremenit, însă nu am mai putut plânge. Căldura aceea duhovnicească, dar totuși reală…mă liniștise instantaneu. Parcă o voce mi-ar fi șoptit că oamenii vin, pleacă, iubesc, urăsc, strâng în brațe și oferă lovituri. Evident, e dureros să vezi că omul de lângă tine nu mai vrea să te cunoască, însă uneori cele mai bune decizii sunt și cele mai dureroase. Însă, repet, indiferent cât ne-ar fi de greu, e bine să avem puterea de pune punct atunci când trebuie și de a face ascultare de duhovnic. Nu o ascultare orbească, ci una logică, dătătoare de pace. Mântuirea nu o vom obține stând degeaba, ci lucrând. Experiență nu vom dobândi aproape niciodată din lucrurile frumoase, ci din cele dureroase. Atunci când vom plânge, atunci vom învăța. Atunci când vom plânge cum trebuie, atunci ne vom și ruga cum trebuie. Fără niciun fel de gând, am pășit spre ieșirea din Catedrală. La ieșire, cineva se apropie de mine și îmi zice: Dacă îl cauți pe el, să știi că a plecat…

Știu. A plecat de tot. Știu, mi-am zis ca pentru mine și m-am cufundat din nou în întunericul nopții, păstrând cu grijă tot. Tot ce era în sufletul meu.