Arhivă | Februarie 2013

Îmi văd amintirile…

Îmi văd amintirile în depărtare și mă rog fără să știu cum. Nu știu dacă ar trebui să mă rog ca ele să dispară sau să rămână pentru totdeauna în inima mea… Îmi văd propriul suflet zdruncinat, plin de răni cicatrizate, dar gata oricând de sângerare. Ce-ți mai poți dori când nu mai există dorință? În acele momente în care simți că nimic nu mai are rost, când totul se termină cu o banală încercare, începi să crezi în inexistența dorințelor. Amintirile dor! Dor mai tare decât îți poți imagina atunci când le strângi. Dacă am ști cât dor, probabil am încerca să nu le mai primim în adâncul gândurilor noastre. Însă atunci când ne vizitează, atunci când își fac simțită prezența, sufletul sângerează. Când le strângem, în momentele acelea de bucurie sufletească…nici măcar nu ne punem problema că mai târziu vom suferi, că mai târziu ne vom răni noi, cu mâna noastră. Nici nu știi cum e mai bine. Nu știi dacă ar trebui să îți mai permiți să fii fericit, pentru ca mai apoi să plângi din nou. Radu Gyr spunea ca de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Lacrimile te fac să vezi lucrurile mai limpede, te fac să îți dai seama de lucruri și de fapte atât de adânci! Plânsul îi ajută pe cei ce pot plânge, însă cei care se macină în interior și nu reușesc să se exteriorizeze, își varsă lacrimile în propriul suflet…

Din păcate, ceea ce ne lipsește multora este curajul de a recunoaște. Curajul de a recunoaște totul, în general vorbind, în viață. Ne este frică fie de noi, fie de ce vor crede alții despre noi, fie de ceea ce ni s-ar putea întâmpla după ce vom spune lucrurilor pe nume. Frica nu este a creștinului autentic! Nicidecum! Frica nu îl caracterizează pe creștinul ortodox. Dacă creștinii din trecut ar fi fost fricoși, n-ar mai fi existat mucenici. Cei care se vor apăra zicând că nu mai este vremea muceniciei și deci, frica nu mai poate exista, se înșeală. Putem mărturisi fără să ne taie capul cineva. Putem să ne arătăm lipsa fricii chiar și în zilele noastre. Nu ne trebuie un cadru public de mărturisire. Mărturisiți și celor de lângă voi că nu vă este frică, spunând lucrurilor pe nume, recunoscând ceea ce gândiți, ceea ce simțiți. Nu vă ascundeți, indiferent de ce vor zice ceilalți despre voi. Avem nevoie de creștini demni, care să nu se teamă de nimic, deci cu atât mai puțin de lucrurile mărunte! De creștini care să nu se clatine la orice bătaie de vânt, care să aibă puterea de a vorbi celui de lângă el chiar și după o dezamăgire, care să aibă curajul de a privi în ochi omul de lângă el, indiferent de situație. Dacă nu te simți vinovat cu nimic, ridică ochii si spune asta! Dacă te simți vinovat, ridica-ți ochii și recunoaște-ți neputința. Nimeni nu are dreptul să judece, să condamne! Toți greșim, însă nimic nu ne dă dreptul de a fi fricoși și de a refuza să fim creștini mereu, adică toată ziua și toată noaptea. Nu doar în momentele bune! Toți suntem buni când ne e bine. Omul adevărat se vede la ispită, atunci când sunt prezente necazuri care te zdruncină din rădăcini, care te fac să vezi că ești nimic fără Dumnezeu…

Lacrimi? Zâmbete? Regrete? Poate toate, poate nimic… Doar amintiri? Poate multe, poate deloc. Ce doare? Când vezi că cei dragi ție nu mai vor să se ridice, să cugete și să vadă dacă e, unde e problema. Însă indiferent de ispite, tu trebuie să fii onest în continuare. Chiar dacă cel de lângă tine nu mai are puterea de a îți vorbi, de a te privi în ochi și de a-ți spune ce se întâmplă, mergi mai departe. Mai departe, spre a-ți culege alte amintiri care să te bucure sau să te rănească din nou. Cu onestitate mergem mai departe, cu gândul că am vrut să iasă bine și că a ieșit un bine pe care nu-l cunoșteam. Vom face cunoștință cu el și ne vom arăta încântați. De ce? Pentru că viața merge înainte…

Anunțuri

Vis…

Octombrie. Frunze argintii, parfum de toamnă și liniștea unei nopți într-unul din orașele României. Pe stradă, aproape nimeni. Doar eu și cu celălalt eu. Priveam cu multă nedumerire drumul ce se-ntindea în față. Un zâmbet mi se așternuse pe chip fără voia mea. De ce puteam zâmbi? Omul speră la bine chiar și atunci când simte, când vede, când are toate reperele logice și fizice că nu are cum să fie binele pe care îl vrea el. Bine e doar cum vrea Dumnezeu, spun unii și bine spun. Bine nu îți e atunci când spui tu că îți e bine. Bine e atunci când știe Dumnezeu că îți este bine, atunci când viața ta se modifică de la o clipă la alta, atunci când viața ajunge în intersecții în care, deodată, încalcă toate regulile de circulație și face altceva decât, omenește vorbind, ar fi trebuit să facă. Atunci când trece pe interzis, când toți te arată cu degetul, când judecata celor din jur îți iau în locul permisului de conducere, permisul de fericire. Când nu acorzi prioritate celorlalți, nimeni nu te iartă. Și poate cel mai grav, atunci când nu porți centura de siguranță, viața moare… Nu mai este nici penalizată, nici arătată cu degetul, nici plânsă. Viața moare, sub ochii tăi, sub inima ta rănită. Când vieții nu îi este iertat nimic, ea se frânge. Degeaba o lipești la loc dacă ai frânt-o o dată. Crăpătura se vede, rămâne și-ți amintește mereu de acea durere…

Vrei să fii fericit? Primește în suflet doar cuvintele bune. Nu băga în seamă răutățile celor din jur, nu pune suflet unde nu trebuie. Roagă-te pentru cei ce ți-au greșit, iartă celor care în nepriceperea și inocența lor sufletească, fără să își dea seama te-au rănit. Șterge-ți lacrima, privește cărarea din fața ta. Nu-ți spulbera viitorul din cauza unor amintiri ce dăinuie în prezent, nu spera la ce nu poți avea și nici la ce poți avea, dar îți face rău. Încearcă să nu ajungi la momente în care să spui ce a spus Marin Sorescu în Iona: Ce pustietate… Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici… Când ajungi la pustietate, deja ajungi la o stare de nefericire. Aș ieși și aș striga în mijlocul străzii că Dumnezeu chiar ne vrea fericiți, aș merge și aș șopti celor care nu aud când strig, că Dumnezeu îi iubește și pe ei.  Când înțelegi asta, totul se rezolvă, indiferent de cât de nefericit erai până în acel moment. Dacă am înțelege că Dumnezeu ne iubește, că oamenii din jur nu vor niciodată să ne rănească și chiar nu ne rănesc niciodată, am înțelege altfel viața. Nu cei din jur ne dezamăgesc, nu cei din jur ne rănesc. Noi ne rănim crezând prea mult în ei, cerându-le mai mult decât ei ne pot oferi. Ne rănim singuri, punându-ne nădejdea în cine nu trebuie, în cineva care cel puțin deocamdată nu poate da mai mult. Nu poate da, dar poate primi. Bunătatea din sufletul tău să însenineze viața celui trist de lângă tine. Ochii plâng la unii, la alții doar sufletul plânge.

Străbătând drumul, am ajuns la final. Ciudat: drumul e înfundat. Cine nu l-a lăsat să-și continue cursul? Te simți rănit când drumul se termină, dar în suferința ta Hristos stă nevăzut, sprijinindu-te. Același autor citat mai sus spunea că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. Nu lasăți pe nimeni să intre în sufletul vostru cu forța. Nu oricine trebuie să aibă acces acolo, nu oricine are voie să se bage în el cu cuțitul… Orice final aduce un nou început, orice apus aduce un nou răsărit. Tine-ți minte, sfârșitul nu e aici, în viața aceasta nu există sfârșit! Oamenii vin, pleacă, uită tot ce a fost. Oamenii își aduc aminte rar, oamenii răniți își revin greu, iar oamenilor sensibili le lăcrimează ochii foarte des. La început de drum, la final de drum…  Un ultim citat din Marin Sorescu, la final de drum: Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte. Aveți grijă să nu vă rătăciți, faceți în așa fel încât să îi fie bine sufletului vostru.

E un final de drum, dar e un început de autostradă. Vieții i-a fost luat permisul pentru a i se da înapoi unul nou. Sufletul zboară deasupra lucrurilor lumești. E aproape de cer! O șoaptă, un gând bun, o lacrimă plină de pace, de alinare, de vis…