Arhivă | Decembrie 2012

Cerul plânge cu fulgi…

390678_340086069351888_100000514927390_1332125_594840191_n

Cerul plânge cu fulgi. Eu plâng cu lacrimi. Aş vrea să pot plânge la fel ca El, dar încă nu am ajuns la această măsură. Frigul de afară îmi intensifică starea de rău, dar încă sper la mai bine, nădăjduiesc la pacea Lui. Mă gândeam zilele trecute la o ispită pe care am simţit-o foarte prezentă în viaţa mea, dar şi în viaţa celor din jurul meu. În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi prieteni sunt trişti. Atât de trişti încât nu mai au puterea nici să plângă. E o artă şi cea de a plânge, însă atunci când nu mai poţi face nici măcar acest lucru, efectiv nu mai ştii cum să te comporţi. Ideea aceasta de nefericire este cu siguranţă o ispită. Cred că foarte mulţi tineri cad în asta, mai ales din cauză că nu comunică când şi cum trebuie. Ne dorim cu toţii o rezolvare rapidă a problemelor noastre, însă aproape tot timpul tindem să nu vedem ajutorul primit de la Dumnezeu. Se spune că tristeţea vine atunci când ne legăm sufletul de lucrurile materiale, pământeşti. Dacă am putea să nu facem asta, nu am mai suferi atât. Dar noi nu avem puterea de a ne folosi de lucrurile din jurul nostru cu ideea că ele nu ne aparțin. Spunem că tot ce avem ne aparține. E casa noastră, mașina noastră, hainele noastre… Ele nu ne aparțin, însă. La fel ne legăm și de persoanele din jurul nostru. Ne încredem atât de mult în ele, încât atunci când fac ceva ce noi considerăm greșit, ne mâhnim extrem de tare. Tulburarea ne apasă, nu ne mai putem ruga, nu mai putem face aproape niciun lucru. Când omul de lângă noi ne dezamăgește, vine din nou momentul în care ne dăm seama că nu trebuia să ne punem încrederea în oameni, ci în Dumnezeu.

Soba lângă care stau acum e caldă. Aș vrea ca și în sufletul meu să fie la fel, însă nu e. Ne mai trebuie medicamente duhovnicești. Spovedania și Sf.Împărtășanie ne pot ajuta foarte mult. Aș pleca și acum în căutarea lor… Mergeți, mergeți și voi !

Acum, că se apropire sărbătoarea Nașterii Domnului, încerc să îmi păstrez în suflet o sclipire de mulțumire sufletească. Măcar atât ar trebui să păstrăm în fiecare zi în sufletul nostru, pentru ca toate să meargă cât de cât pe drumul cel bun… Adică, chiar dacă aveți toate motivele pentru a nu zâmbi, împotriviți-vă acestor motive și faceți acest lucru. Atâta pace sufletescă poate produce un zâmbet, încât dacă ați conștientiza acest lucru, nu ați mai înceta să o faceți. Am mai spus-o și o mai spun: Dumnezeu ne vrea fericiți, însă faptul că suntem liberi ne face responsabili. Nu e deloc greu să trăiești o stare de monotonie, însă cred că avem o responsabilitate și cu privire la starea noastră de fiecare zi. Triști pentru păcate, bucuroși pentru modul în care Dumnezeu încă mai are răbdare cu noi, încă ne mai încearcă pentru a ne arăta cât ne iubește…

Post cu mult folos duhovnicesc în continuare!

Anunțuri