Arhivă | August 2012

Casa de la Petrodava, de Virgil Gheorghiu

Acum câțiva ani a ajuns la mine, printr-o întâmplare neîntâmplătoare, romanul Casa de la Petrodava, a lui Virgil Gheorghiu. Din pură curiozitate de om ce avea să pășească în următoarele luni în domeniul scriitoricesc, l-am deschis. Un roman bun, la prima vedere. O simplă poveste, la prima vedere. La a doua vedere însă, romanul acesta avea să lase urme adânci în sufletul meu… Așadar, povestea era una simplă, însă autorul a vrut să fie la un moment dat, atât de simplă și ciudată, încât începusem să mă razvrătesc la unele pasaje…

Romanul Casa de la Petrodava nu este o opera de ficţiune, ci mai degrabă o cronică a lumii din care vin. Aceste cuvinte îi apartin autorului acestui roman, Virgil Gheorghiu, fiu de preot şi preot la rândul său.

              Casa de la Petrodava prezintă povestea familiei Roca de lângă Petrodava, o familie cu stare ce păstra din generaţie în generaţie pasiunea pentru cai. Incipitul o prezintă pe tânăra domniţă a familiei, Roxana Roca, care este cerută în căsătorie de învăţătorul din sat, Lucian Apostol. Tatăl fetei îl pusese pe acest tânăr să aştepte ani la rând, însă văzâdu-i răbdarea, se hotărâse să dea mâna fiicei sale. Întrebată apoi Roxana dacă este de acord să se mărite, aceasta aduce fel de fel de argumente ciudate, cel central referindu-se la faptul că învăţătorul este om de la câmpie, mai slab, şi că nu se va putea acomoda vieţii de munte, care este o viaţă dură. Dupa mari rugăminţi din partea tânărului învăţător, Roxana cade la înţelegere, însă îi pune o singură condiţie: să-i fie fidel întreaga viaţă. Aşa se face că cei doi ajung să se căsătorească, să aibă un copil – pe Stela şi, la început, să aibă o frumoasă viaţă de familie. Treburile însă se degradează pe parcursul acţiunii, iar Roxana, cu ajutorul cailor pe care aceasta îi înţelegea foarte bine după cum se comportau, îşi dă seama într-un final că soţul ei o înşeală. Punctul culminant al acţiunii este unul extrem de crud, deoarece Roxana, în noaptea în care soţul ei are un accident şi ajunge cu greu până în faţa uşii, ia hotărârea de a nu îi deschide şi îl lasă să moară îngheţat, dat fiind că acţiunea se petrecea în mijlocul iernii. Lucian Apostol este înmormântat în cimitirul mănăstirii Neamţ, iar pe crucea sa este scris numele lui şi menţiunea cel ce a fost omorât de caii săi. Viaţa Roxanei va merge în continuare, însă va începe Primul Război Mondial, moment în care ea împreună cu fiica sa, Stela, se vor retrage la o mănăstire din munţi. La rugăminţile neîncetate ale celui care avea grijă de caii familiei, Panteliomon Haiducu, ai cărui strămoşi lucraseră generaţie de generaţie îngrijind caii familiei Roca, şi ale preotului lor duhovnic, preot în satul în care aceştia locuiau, Roxana acceptă să coboare împreună cu fiica sa şi să facă cunoştinţă cu prinţul rus care le ocupaseră moşia şi care îşi exprimase dorinţa de a le cunoaste după ce le văzuseră pictate pe un perete al bisericii din sat, a cărei ctitore erau. În acel moment vor face cunoştinţă cu prinţul, care îi va cere mâna Stelei. Cei doi se căsătoresc şi pleacă la familia prinţului, în Rusia, însă în apropiere de Iasi sunt atacaţi de un grup de bolşevici, atac din care prinţul şi Pantelimon ies gravi răniţi, însă Roxana reuşeşte să scape din mâinile atacatorilor şi să se întoarcaă la Spitalul Militar din Iasi, cu toate că trăsura era aproape dezmembrată. Lui Pantelimon îi este amputat un picior, însă prinţul moare din cauza rănilor grave. Stela se întoarce împreună cu Haiduc la Petrodava, unde va rămâne până va primi o scrisoare de la mama prinţului, prin care i se aduc mulţumiri pentru că a încercat să îl salveze pe prinţ, ea fiind recunoscută ca erou de război, şi prin care i se propune să meargă să stea o perioadă la familia prinţului. Aceasta acceptă şi stă alături de mama prinţului o perioadă, până când aceasta moare, moment în care va afla că familia răposatului soţ nu avea o avere colosală, ci că de fapt mama prinţului cheltuise tot în timpul vieţii. Stela se întoarce în Bucureşti, unde va rămâne o seară în care este invitată la un dineu ca erou de război, alături de oficialităţi ale Armatei Române. Acolo îl va întâlni pe locotenentul Mihail care renunţase la armată din cauza unei boli care fusese tratată, însă din cauza căreia nu vroia să se mai întoarcă. Purtând numeroase discuţii cu el, Stela îşi dă seama că au foarte multe în comun, şi hotărăsc să plece împreună la Petrodava. Locotenenul face însă o vizită la cel mai cunoscut medic al Armatei, pe care îl întreabă dacă este sigur că o anume infecţie din sânge nu va mai reveni, având în vedere faptul că vroia să se însoare. Acesta îl asigură că nu, şi îi propune să îşi facă analizele periodic la Iaşi, şi pentru rezultate să le trimită la Bucuresti. Cei doi ajung la Petrodava unde se căsătoresc, şi în acest caz Stela cerându-i soţului un singur lucru: fidelitatea. După o perioadă fericită, Stela îl bănuieşte că o înşeală, asta din cauza plecărilor dese şi misterioase. Aceasta pune să fie urmărit, şi ajunge până la urmă să ia hotărârea de a-l trimite la Socola, deoarece prezenta semne de nebunie. Medicul de la Socola poartă o discutie traumatizantă cu Roxana, în care îi comunică că soţul său mergea la Iaşi pentru a-şi face analize, încercând să o protejeze pe ea de această problemă. Acesta avea o infecţie care îi provocase nebunia, însă din păcate fusese afectat şi ea, dar şi copilul din pântecele ei, căci ea era însărcinată. Şi îi propune, pentru a scăpa măcar ea de virus, să vină a doua zi şi să avorteze copilul. Aceasta admite că va veni a doua zi, se întoarce acasă şi îi povesteşte mamei sale totul, argumentâdu-şi viitorul gest ca pe unul normal şi necesar în acelaşi timp, deoarece ea este singurul loc demn pentru odihna copilului său. Ea găseşte de fapt sinuciderea ca pe singurul lucru bun pe care îl mai poate face…

.

Notă: Am vrut să arunc cartea. Am vrut să o ard. Sufletul meu de scriitor îmi spunea că opera aceasta e o greșeală. Că un scriitor ortodox nu poate scrie asta. Și am început să meditez foarte mult, să mă interesez și să văd cum stau lucrurile cu adevărat. Reușisem să accept că învățătorul a fost lăsat să moară, dar nu am putut accepta și că o mamă își poate lăsa fiica să se sinucidă, încercând să se mintă singură că de fapt aceea era unica șansă. Atunci am luat hotărârea de a merge direct în cimitirul mănăstirii Neamț. Însă pentru că timpul nu îmi permitea, un bun prieten s-a oferit să facă asta în locul meu. Eu simțeam că mormântul e acolo, însă cel care a mers, nu l-a găsit. Am mers și eu, la câteva luni diferență. Nu l-am găsit, însă sunt multe morminte vechi, în care probabil că se odihnește și trupul acestui om.

Simt ca e acolo, știu că e acolo. Și mai știu și că, dacă nu e acolo, Virgil Gheorghiu a reușit să mă facă să cred în existența inexistenței. Ce își poate dori un autor mai mult? La rândul meu scriitoare, acum îi înțeleg mai bine tactica. A picurat în acest roman lacrimi, zâmbete, rugăciune și răzvrătire. Le-a pus acolo pe toate și ni le-a dăruit nouă. Încercați să pătrundeți romanul cu ochii sufletului și să-i vedeți esența tare a unei povești tainice, de vis…  Sunt sigură că nu veţi putea regreta, însă vă veţi putea folosi de poveste pentru a fi siguri că nu veţi face aceleaşi greşeli. Ce cred eu că le-a lipsit acelor personaje? E clar: duhovnicul…

Anunțuri