Arhivă | Aprilie 2012

O pildă ce ne poate fi de folos tuturor… Titlul meu: bârfa te leagă cu lanţuri de fier….

De ceva timp, un bun prieten mi-a relatat într-o împrejurare dificilă, o pildă care mi-a plăcut şi m-a ajutat foarte mult. Aşadar, o postez aici pentru a vă putea folosi şi voi de dânsa:

Din viata marelui filosof grec Socrate se povesteste, pana astazi, aceasta intamplare. Intr-o zi oarecare, Socrate s-a intalnit, in calea sa, cu un cunoscut. Acela, vazandu-l, l-a oprit si i-a zis:

– Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre studentii tai?

Auzind aceasta, Socrate zise:

– Stai o clipa. Mai inainte de a-mi spune tu cele ce ai aflat, as vrea sa treci printr-un mic test, numit „Testul celor trei.”

– Trei ?

– Da, trei. Inainte de a-mi vorbi despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?

– Nu. De fapt doar am auzit despre el.

– E-n regula. Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum, sa incercam testul al doilea, cel al binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?

– Nu, dimpotriva…

– Deci, vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?

Omul din fata lui Socrate a dat din umeri, putin stanjenit de situatia in care se baga de unul singur.

Socrate a continuat.

– Totusi, mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba, a folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?

– Nu, nu chiar…

In cele din urma, Socrate incheie discutia, cu o intrebare retorica:

– Ei bine, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu stii daca este adevarat, nici de bine, nici macar de folos, atunci de ce sa-mi mai spui ?!

 

 

Scrisoare către Dumnezeu, de Cătălina Dănilă

Doamne, Dumnezeul inimii mele,

Plâng. Plâng de câteva zile și simt cum toată ființa mea se pierde între trecut și viitor, fără nicio urmă de regret. Mă doare Doamne, mă doare nepăsarea și necredința mea. Ieri, când Ți-am vorbit, am simțit o mângâiere tainică a chipului Tău blând. Și simțeam că în sfârșit Cineva mi-a atins cu grijă sufletul meu încărcat cu prea mult păcat. Postul Mare m-a învățat să rabd. Am suferit alături de Tine, Doamne! Zilnic am plâns pentru durerea noastră ce se afla în Tine. Ți-am mai spus, ești cel mai bun Prieten al copilei din mine. Spui că par puternică? Așa e Doamne, așa e. Par…Toată viața am părut altceva decât am fost. De asta am luat neclintita hotărâre de a rupe fosta ființă din mine. Râvnesc la ce-i mai sfânt, Dumnezeul meu. Plâng, iar lacrimile curg pe obrajii mei lipsiți de culoare. Sunt palidă de plâns și de-ntristare, dar merg în continuare pe drumul acela despre care nu demult îmi vorbeai Tu. Poteca e îngustă, dar gust fiecare lacrimă, dar și fiecare bucurie din ea. Chiar zilele trecute un cunoscut mi-a spus că nu Te cunoaște. De ce oare, Prietenul meu iubit?  Eu ştiu că Tu întotdeauna ești alături de toți, și mai ales de cei care au atâta nevoie! În zilele astea, toți oamenii se plâng: ori de durere, căci ai îngăduit ca acest cancer să se oprească asupra atâtor persoane; ori pustiire sufletească, ori altceva. Și cum stăteam eu în mijlocul bisericii de sub stâncă, rugându-mă mi-am dat seama că de fapt toate acestea le îngădui spre folosul nostru. Îmi amintesc cu atât drag de părintele Porfirie din Grecia! Sfinția Sa spunea că acest cancer….este boala iubirii. O, Doamne! Ce cuvinte mari pentru un suflet pustiit ca al meu. Dar mă ridic și Te râvnesc atât de mult…încât uneori simt că sunt plină de duh. Trup mai am? Deseori mă întreb, Doamne al puterilor. Dar știu că vei fi cu noi, căci pe altul în afară de Tine nu avem. Nu avem, și ne simțim rău și rău…și din ce în ce mai rău, căci dacă Tu ne vei părăsi pe nimeni nu mai avem. Știi unde sunt acum? Știu că știi, dar simt nevoia să Îți repet. Sunt aici, la căsuța mea de la marginea pădurii, de lângă satul în care mi-am trăit anii cei mai frumoși, adică pe toți. Toți mi-au fost, sunt și vor fi frumoși, pentru că m-ai adus Doamne în viața aceasta ca într-un rai preasfânt, mi-ai acordat prilejul de a vedea cerul ca un potir albastru și adânc. Și după cum părintele Iustin Popovici spunea despre smerita căprioară ce rabdă răutatea omului, Îți spun și eu cât de mult iubesc căprioara! Săptămâna trecută mi-ai oferit cel mai de preț cadou: mi-ai îndreptat pașii repezi spre schitul acela uitat de lume, și înaintea mea ai trimis de veghe plăpânda căprioară. Știu Doamne, nu meritam, căci sufletul meu nu Te iubește așa cum ar trebui. Vei vedea roua lacrimilor mele pe hârtia aceasta fină și plină de puritate. O să amintesc și despre ea spre sfârșitul scrisorii mele. Am plâns atât de mult când am văzut căprioara aceea! Dar am plâns de bucurie. Am simțit o bucurie ca și atunci când m-am ridicat de la spovedanie. Aș fi vrut să zbor și să ajung să Îți mai mulțumesc măcar o dată. Veșnicia mi-a căzut pe umeri. Uneori nu îmi vine să cred, căci întotdeauna am crezut că veșnicia e o grea povară. În schimb, zilele astea am descoperit că ea este cu adevărat cea mai mare binecuvântare. Primele dăți când am pășit în Casa Ta, am crezut că ești aspru și atât de rău…încât doar prietenii foarte apropiați ai Tai Ți se pot alătura. Nu am putut  să Te privesc în ochi, Doamne, și am plecat. Sufletul meu căuta în continuare Dreptatea, Adevărul dar mai ales Iubirea. Și atunci am citit o parte din scrierile Fericitului Augustin, care a spus cu atâta căldură sufletească Cântă şi mergi mai departe, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu. Am simțit cum îmi cade cerul pe cap, și o bucurie imensă mi-a răsfățat făptura plăpândă. O, Doamne, atunci am aflat că Tu nu ești nimic altceva decât Iubire. De atunci mi-am dat seama că am prins taina Ta în inima mea. O păstrez cu multă sfințenie, grijă și gingășie. La început de primăvară așez ghiocei albi aici, vara Îți aduc trandafiri frumos mirositori, toamna peisajul mirific și iarna albul pur. Toate sunt ale Tale Doamne, dar greu mi-a fost să înțeleg cum ni le-ai dat nouă! Mă folosesc cu grijă de tot ce mi-ai lăsat, dar să știi că de fiecare dată dragostea Ta covârșește inima mea întunecată. Nici măcar nu știu ce să-Ți cer, căci mă simt atât de nevrednică de tot ceea ce ține de Tine, încât uneori aș vrea să cred că dacă voi proceda ca pruncii cei neștiutori, gen al închiderii ochilor albaștri lăcrimați cu scopul ca cel din față să nu te mai vadă, voi fi mai fericită. Nu știu exact unde mă aflu, nici stare sufletească nu am pentru a reciti scrisoarea. Dar Ți le-am scris pe toate cu multă luare-aminte, căci nu din frică fac toate acestea, ci din mare iubire și rușine. Pot să Îți mai cer ceva? Nu îmi mai da atât de multe, căci nu știu să le folosesc cum trebuie. Eu iubesc, dar nu știu să iubesc cu adevărat; plâng, dar nu știu să plâng cu adevărat; suspin, dar nu din străfundul sufletului meu. La cele mai nefericite întâmplări din scurta mea călătorie de până acum, prin această viață, am avut puține momente de durere totală. Mai ții minte când mi-ai trimis în ajutor pe prietenii Tăi? Sfinții mi-au venit în ajutor în nenumărate perioade grele. M-au luat de mână și m-au purtat spre veșnicie. Uite, chiar acum copacul din fața casei dă să înflorească. Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Zarzărul acesta mă umple cu atât de multă bucurie! Și dacă aici, pe pământ, atâtea sunt de multe și frumoase, mă gândesc cu suspin că nu voi putea nici de departe privi frumusețile Raiului, de aș ajunge acolo. Doamne…încă să nu-mi dai, frumusețile din Rai. Dintotdeauna florile ortodoxiei m-au încununat cu multă pace sufletească. Zilnic plâng din prea multă pace. Era să uit! Cât de mult îmi place soarele, dar cât de tare iubesc ploaia! Am trăit o noapte superbă acum vreo lună…când a plouat. Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viață. Eram singură în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Tu mă iei de mână…
Tu știi că nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori am impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată  sau eu o complic mai tare? Eu greșesc, dar vreau cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Tine. Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu sunt eu, singură într-o lume cu puțină credință. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. În trecut credeam asta pentru că nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, deci ajunsesem la concluzia că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama că de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul… Şi atunci când sufletul mă apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindeam să cred că nu) mă mustră, încep să mă gândesc la lucrurile cu adevărat importante. Mă mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul meu încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei – care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plin de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Tu aştepți întoarcerea mea; Tu plângi pentru pierderea mea în lucrurile omeneşti și muritoare. Și eu plâng într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schițez câte un zâmbet care mă face uneori să cred că glumesc. Și îmi tot spuneam că glumesc și glumesc și iar glumesc, dar într-un sfârșit îmi dădeam seama că nu e așa. Eu chiar vorbeam serios și îmi ceream de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Îmi  spuneam că Dumnezeu mă iubește și să nu mă cert cu El că nu am reușită…Da, Doamne! Îmi vorbeam eu, mie. Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nicio abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.
O, Doamne. Cât de mult îmi bucură sufletul Prohodul închinat Ție, chiar înaintea Învierii Tale. Căci în mormânt Viață, pus ai fost Hristoase. Cu un pelican Te asemănăm, după spusele sfinților. Învierea Ta îmi inundă sufletul de iubire și curaj de viitor. Sfințenia Ta mă face să pașesc în fiecare zi cu mai multă dragoste de viață. Nu pot uita că Tu ți-ai dat viața și pentru păcatele mele cele multe și nenumărate. Știu că încă suferi mult pentru ele, Iubire veșnică! Tare mi-aș dori să fac ceva, orice…și un oricât de mic gest prin care măcar pentru o clipă să Te bucur! Vreau infinit de mult să Te văd în Împărăția Ta cea veșnică, și să Îți cânt Osana în veșnicie. Sunt o copilă cu suflet mic și aproape pierdut, dar nu Doamne, nu îmi voi pierde nădejdea. Mi-am pus mâinile pe genunchii omului de lângă mine și am simțit cum sufletul meu s-a odihnit. Dar nădejdea este cea care mă mai ține în viață. Să îți mai spun și cât de frumoși sunt sfinții tăi. Tare mult se bucură inima mea când îi vede. Da…și să te mai rog ceva. Coboară Doamne, mâine în timpul Sfintei Liturghii în inima mea și lasă în ea pacea Ta cea sfântă. Privesc des pădurea de brad din spatele bisericii și spun mereu că toate cu înțelepciune le-ai facut. Îmi imaginez că prin vârfurile brazilor reverși lumină. Tot pământul e plin de lumina Ta, Doamne. De praznicul Învierii Tale simt nevoia să vestesc asta tuturor. Dar vreau de acum înainte ca tot timpul anului să fac asta. Sunt multe taine ce încă nu le-am putut pătrunde, dar duhovnicul meu mă ajută enorm. Da, vreau să Îți mulțumesc că mi-ai dat să întâlnesc un asemenea duhovnic. Nu știam nimic din tainele Tale, dar încet-încet am început să mai înțeleg câte ceva. Duhovnicul mi-a spus, atunci…la ultima mea spovedanie din mijlocul nopții, că dacă vreau să Te înțeleg să încep să Te iubesc. Ce cuvinte frumoase…Aș fi vrut să vin și să spăl rănile Tale cu lacrimile mele. Ți-am mai spus Doamne…că plâng, dar nu știu cum să plâng ca să fie bine. Lacrimile răsărite în timpul rugăciunii îmi umplu sufletul de mireasma iubirii Tale.
O, Doamne! Aș vrea să Îți mai vorbesc…dar știu că oricum gestul meu e copilăresc. Dar Te rog, caută la puțina credință din sufletul meu și scufundă-mi puțina sensibilitate în adâncul iubirii Tale de oameni. Îți mulțumesc că m-ai primit la Tine pe pământ și Îți mulțumesc că faci ca în fiecare dimineață să văd frumusețe în fața ochilor mei întunecați de păcat. Ți-am scris această mică scrisoare cu lacrimi încărcate de iubire, pe hârtia Ta sfântă: cerul. Vântul șterge ușor cuvintele mele, dar lasă în urmă mireasma iubirii și păcii.
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, pleacă urechea Ta spre ruga mea. Doamne, pentru mimicnicia iubirii mele pentru Tine, nu mă uita. Doamne, Dumnezeul dreptății mele varsă ploaie de credință, nădejde și dragoste peste sufletul meu pustiit și încarcă ființa mea plăpândă cu florile cele nestricăcioase ale ortodoxiei. AMIN.

Procesiune cu icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Horaiţa la Horăicioara

Izvorul Tămăduirii a fost un prilej extraordinar de a participa la Sfânta Liturghie oficiată la mănăstirea Horaiţa, o mănăstire superbă din Moldova, situată la aproximativ 30 de minute de mers cu maşina din Tg.Neamţ. Dupa slujba obişnuită, din mănăstire se porneşte o procesiune cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, spre mănăstirea Horăicioara. În câteva cuvinte, ceea ce a fost astăzi acolo, în inima munţilor, poate fi descris prin cuvinte înălţătoare ce duc sufletul omului cu gândul la dumnezeire. Amintesc că această procesiune are loc în fiecare an cu ocazia acestei sărbători, iar icoana făcătoare de minuni este cunoscută ca fiind aducătoare de ploaie.

O zi frumoasă, încărcată cu lacrimi, zâmbete şi flori…. Mai jos aveţi multe fotografii de acolo.

Hristos a înviat!

Această prezentare necesită JavaScript.

Cărbuni de aprins inimi stinse, de Cătălina Dănilă

Am luat Cerul în mână şi apoi am plâns. De fapt am iubit Cerul mai mult decât orice altceva din lumea aceasta trecătoare. Duhovnicul meu, bătrânul avvă ce  trăieşte de mic copil în mănăstirea din inima pădurii, mi-a spus de nenumărate ori ce trebuie sa fac. Chiar în micuţa lui chilie am luat parte la o tămăduire minunată: lacrima lui izvorâtă din pocăinţa desăvârşită mi-a atins o rană trupească şi sufletească în acelaşi timp. După ce mă împărtăşisem, am păţit ceea de care m-am ferit cel mai mult: m-am ars. M-am ars din cauza nevredniciei mele, şi durerea cea mare a fost nu pentru că aveam o rană destul de mare la mâna dreaptă, ci pentru că eram conştient că nu fusesem pregătită să-l primesc pe Hristos în inima mea. Părintele, săracul meu părinte, nu mai putea să se oprească din plâns, atunci când una din lacrimile lui a căzut chiar pe rana mea. Mi-a dispărut durerea, mi-a dispărut teama şi suferinţa, şi mi-a coborât în inimă duhul iubirii, păcii şi blândeţii. Am învăţat că nu poţi să-ţi simţi inima aprinsă dacă mai înainte nu a fost stinsă, aşa cum nu poţi spune că iubeşti dacă nu ai avut momente de ură în toată viaţa ta. Radu Gyr spunea că: De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină, iar eu spun că de n-aş fi ars, n-aş fi fost botezată cu apa cea vindecătoare, n-aş fi fost acum om, şi n-aş fi putut să simt că cel care mă îndruma pe cărarea îngustă a mântuirii este un cărbune aprins. În cele mai grele momente din viaţă, atunci când inima-mi îngheţată striga necontenit după ajutor, atunci când sufletul deja încetase să mai simtă ceva, am alergat către cărbunele aprins ce mă ducea din nou cu gândul şi simţirea către El, către Cel pe care încetasem să-l mai rog să mă mai ajute. Indiferenţa ce, de foarte multe ori, se instalează în sufletele contemporanilor noştri, nu poate fi risipită dacă nu există foc. Aşa cum nici eu n-aş fi fost încălzită dacă nu aş fi găsit focul cel de viaţă dătător, aşa şi prietenii mei, prietenii dumneavoastră, nu vor simţi că trăiesc această viaţă cu un scop, decât atunci când vor simţi Focul. Şi cred cu mare siguranţă că există un important şi unic cărbune pământesc, ce ne poate nu numai ajuta, ci chiar înălţa către o lume mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă, mai pentru noi. Făpturi ale lui Dumnezeu suntem, după cele dumnezeieşti umblăm, şi spre cele cereşti ne înălţăm, dar multe din tainele acestei lumi încă nu le cunoaştem! Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte….N-am putut atinge cerul, n-am putut iubi pământul, însă Cerul l-am iubit şi pământul din care am fost creaţi, şi în care o singură dată, dar cu o mare însemnătate, vom ajunge, l-am atins. Atunci când vom deveni şi noi, la rândul nostru, cărbuni ai Mirelui Hristos, atunci când şi noi vom putea aprinde inimile stinse ce plâng cu noi, lângă noi sau pentru noi, atunci vom lăsa mireasma cărbunelui cu tămâie proaspătă să înmiresmeze cerul şi pământul, marea şi toate cele dintru ea… Ce-ar fi de n-am spera la un astfel de început? Am sfârşi începând Viaţa, aşa cum este şi normal, însă cu lacrimi în loc de zâmbet, cu durere în loc de bucurie, cu vis în loc de realitate…Dar noi, oameni cu chipuri de îngeri de lumină, cu trup de pământ cu iz de primăvară şi cu speranţe de mântuire atât de mari, vrem atât de multe de la Viaţă! Şi pentru că noi vrem, Domnul ne dă şi ne veghează tainic, la vreme de pocăinţă, sperând ca inimile noastre să nu se mai stingă, ci să ardă necontenit şi-n viaţa aceasta, şi-n cea viitoare, înmiresmându-ne sufletul spre iubirea şi jertfa Fiului Său şi Mântuitorului nostru, acum şi în vecii vecilor, AMIN.

Campanie: DONEAZĂ O CARTE!

Petre Craciun si Parintele Nicolae Tanase au semnat protocolul de initiere a campaniei O carte pentru VALEA PLOPULUI

Duminică, de Buna-Vestire, a fost semnat protocolul între scriitorul Petre Crăciun şi Parintele Nicolae Tănase, din Valea Plopului, Prahova, pentru declanşarea proiectului “O carte pentru VALEA PLOPULUI”. Obiectivul proiectului, care se va derula în perioada 1 aprilie – 1 iunie, este colectarea a peste 1000 de volume de literatură pentru copii şi tineret pentru copiii aflaţi în îngrijirea părintelui Tănase. În decembrie 2011, una dintre clădirile aflate în incinta comunităţii de la Valea Screzii, cea în care se aflau cantina aşezământului şi biblioteca, a fost mistuită de incendiu. Cei peste 200 de copii au ramas fără bucuria cărţilor, acesta fiind motivul pentru care Optimal Media şi portalul Literatură Copii au iniţiat acest proiect care se va finaliza exact de Ziua Copilului.

Parteneri în acest proiect sunt Optimal Media Solution, Asociaţia Pro Vita –Valea Plopului, Biblioteca Metropolitană Bucuresti; edituri de carte pentru copii; casa de producţie Paradox Film; scriitori şi mai multe şcoli din Bucureşti şi judeţul Prahova.

Până in acest moment şi-au afirmat dorinţa de a veni alături de noi Şcoala nr. 280 Bucureşti; Liceul Ion Barbu, Bucureşti;  Grupul Şcolar Administrativ şi de Servicii Ploieşti; Grup Şcolar Agricol Bărcăneşti, Prahova. Lista este deschisă.

De asemenea, deşi proiectul nostru nici nu a fost declanşat, şi-au manifestat dorinţa de a ne sprijini în acestă campanie: realizatorul TV Monica Ghiurco, psihologul Mirela Zivari, prof. univ. dr. Paul Marinescu, regizorul Marius Th. Barna, comisarul sef Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei. De asemenea lista este deschisă.

Calendarul este următorul:

-Luni, 2 aprilie, conferinţă de lansare a proiectului, la sediul Bibliotecii Metrolopitane Bucureşti

-Luna aprilie: campanie de promovare a proiectului, mailing, scrisori de intenţie, articole de presă, emisiuni radio – TV

-Lunile aprilie – mai: colectare de carte

-1 iunie 2012: finalizarea proiectului, încredinţarea cărţilor colectate copiilor de la Valea Plopului, conferinţă de presă, comunicarea rezultatelor.

Duminică 25 martie, scriitorul Petre Crăciun şi directorul de imagine Robert Cilinca au participat la un prânz creştinesc la biserica din Valea Plopului, alături de copii, de părintele Tănase, de familia acestuia şi de reprezentanţi ai Asociaţiei Pro Vita. Cu acest prilej au fost efectuate filmări pentru un videoclip ce va fi prezentat cu ocazia conferinţei de presă de deschidere.

Pentru detalii în legătură cu donaţia de carte, vă rugăm să sunaţi la 0722.344.124 – telefon Petre Crăciun.

PRELUAT DE PE: OPTIMAL MEDIA

Comentariul Cătălinei:

Pentru cei care sunteţi din Neamţ şi doriţi să donaţi:  putem strânge cărţile la mine şi apoi trimitem un singur colet.

Contact: Cătălina Dănilă

e-mail:  catalina_danila2000@yahoo.com

DATA LIMITĂ pentru cei care aduceţi cărţile la mine: 15 MAI