Arhivă | Ianuarie 2011

Concursul de proza arhiscurta ortodoxa (PAO)- seria a III-a

 

1)

Mă arunc în gol zilnic,

Dar nu mor.

Privesc zilnic spre Cer,

Dar niciodată nu reușesc să ajung la el.

Iubesc necontenit,

Dar niciodată așa cum soarele iubește un răsărit.

Mă mâhnesc pentru lucruri mărunte,

Și atunci urc poteca spre munte…

Privesc des spre cimitir,

Și de fiecare dată intru în el umil…

Cred uneori că sunt curajos,

Dar frica mă face să cad tot mai jos.

Ruga mie mi-i un cânt,

Toate-s duse de un vânt…

Viața-mi trece- nu mai vine,

Iar eu vreau să-mi fie bine…

Colo sus, la nemurire.

 

2)

Eu încă trăiam

Atunci când credeam

Că nu mai trăiesc.

Eu încă priveam

Atunci când plângeam

Și nu mai vedeam.

Eu încă strigam

Atunci când râdeam,

Dar nu mă rugam,

Și încă gândeam

Atunci când speram,

Dar nu mai credeam.

Și atunci când plecai

Și nu te-ntorceai

Să-mi vezi suferința,

Eu încă munceam

Și îmi inaripam

Iarăși credința.

Și când Tu mi-ai spus

Că încă iubești,

Atunci eu m-am dus

Să văd cum Trăiești,

Și cum pătimești,

Și de te mai dor,

Eu rănile Tale

Să ți le ud

Cu lacrimi și jale.

 

3)

Iar plângi și strigi neîncetat

Dar tu nu mai trăiești cu-adevărat.

Ești bine ? Nu mai gândi la nimic

De vei trăi încă un pic,

Ai grijă să-ți menții tu pacea sufletească

Așa încât să-n-onjosești pe cea trupească.

Iar când în viață îți va fi mai greu,

Să ai puterea să devii un zmeu.

Tu să te lupti neîncetat cu tine,

Și nu cu lumea, chiar de nu-ți convine.

Tu să îți vezi păcatul tău întâi,

Și cu-ale celorlalți nicicând să nu rămâi.

Să te gândești mai rar la bine

Și cât mai des la ce-ai în tine.

4)

Iubesc o floare,iubesc un crin

Iubesc o mare,iubesc un imn

Iubesc pădurea,iubesc copacul

Iubesc și pacea,iubesc și arcul.

Iubesc tristețea, iubesc și plânsul,

Iubesc bucuria,dar și surâsul.

Iubesc și viața,iubesc și moartea,

Iubesc credința,iubesc și fapta.

Iubesc cuvântul,dar și tăcerea,

Iubesc și neputința și puterea.

Iubesc disprețul dar și iubirea,

Iubesc refuzul dar și gândirea.

Iubesc povestea și poezia,

Iubesc frumosul și omenia.

Iubesc și Cerul,dar și pământul,

Iubesc pe Domnul,căci e Cuvântul.

 

5)

Cuget la veșnicie și încerc să adorm.

Adorm la prima rugăciune

Și mă trezesc la primul cântec.

Speram c-ai să vii sa îmi spui înc-odată

Cum ai să revii în lumea toată.

Nu speram la o zi

Nu speram la o clipă

Credeam că poți fi

Și am plâns până când

În iubirea-mi ciudată

Am înecat lumea toată

În simplul meu gând

De lacrimă crudă și caldă.

În lacrima mea

Au murit toți..

Erai tu..Prieten bun, iubit

Te-am așteptat și nu degeaba,

Căci chiar acum Tu ai venit.

 

6)

Atunci când credeam că iubirea e mare,

M-am lovit de lacrima rece și tare.

Atunci când credeam că viața-i a mea,

M-am lovit de  dorința cea mare a ta.

Atunci când plecai si priveai înainte,

Mă rugam imediat atât de fierbinte

Încât lacrima mea împreună cu-a ta

Împreună urca spre cer și ardea.

Era rugăciunea făcuta de noi,

De noi împreună,de noi amândoi.

Atunci când noaptea noi nu visam,

Ci ne rugam și privegheam.

 

7)

 

Clopotele răsună a jale și cânt.

Inima tresăltă-n mine.

Dorul mi-e dus departe de vânt,

Te chem înapoi, pe Tine.

Toaca-i bătută mereu și mereu,

Simt căci atunci când mi-e greu

Durerea pleacă departe și ea,

Vorba mi-i grea.

Biserica mă cheamă în ea tot mai des

Nu pot să stau mult,și ies.

Suferinţa e parcă atât de mare

Și doare prea tare.

Slujba-i atât de frumos cântată,

De toţi ascultată ea e.

Dar păcatul din inima mea e prea mare

Putere prea multă el are.

 

8 )

 

Și avva din nou venea, mă chema

Durerea-i în mine o rană.

Mă cheamă, mă strigă, mă roagă cu lacrimi,

Îmi spune mereu tot de patimi.

Pădurea se plânge,mă plânge,ne plânge,

Cu lacrimi în ploaie de sânge.

Și stană de piatră atunci ea mă face

Se-opreşte atunci și iar tace.

Și bradul înalt mă priveşte uimit,

Se-ntreabă de ce am venit.

Nu pot sa-i răspund,

E prea greu, e un gând.

Spovada e grea,

Ispita e mare.

În inima mea parcă nu vrea

Nici măcar El să se coboare.

 

9)

E vorba de Viață,

De inimi de gheață

De sufletul pustiu,

De trupul meu viu.

Și chiar dacă cerul

Mă plânge și el

Sunt prea vinovat

Eu plec. Am plecat.

Pădurea mă strigă

Mă cheamă-napoi,

E o zi senină ?

De joi.

Sunt foarte speriat,

Mă simt ca trădat

Mă-ntorc înapoi,

Aşa cum mi-aţi spus voi.

Păşesc spre altar,

Si simt cum un har

Mă pune să spun

Ce n-am făcut bun.

Spovada durează,

Dar mă calmează.

Sunt iar botezat,

Cununa am luat.

Pădurea-mi zâmbeşte,

Îmi cânta-mi vesteşte,

Mă urcă la cer,

Pe-acel aspru ger.

 

10)

Când îngerii cânta din ceruri

Frumos,

Eu vin să te chem să-ți arăt

Ce a fost.

Când timpul se scurge în ritmul

Duios,

Eu vin să îți spun ce a fost

Frumos.

Când tu nu te mai poți opri

Din plâns,

Te chem să îți zic că există-un

Răspuns.

Când tu ai un zâmbet larg

Pe față.

Te chem să-mi spui și mie-o

Povață.

Și-atunci când crezi că lumea

S-a sfârșit.

Te chem din nou spre veșnicie,

Spre infinit.

Și când și Domnul vă va chema

Pe voi.

Să-ți aduci aminte de tot ce a fost,

De noi.

 

11)

 

Si-atunci cand-inima-mi pustie,

Si fericirea pe vecie

Tresalta-n-amintirea-mi vie,

Eu stau si cuget neincetat,

Si L-am aflat.

Si daca-n razvratirea-mi mică,

M-asemăn poate c-o furnică,

Eu la pacate sunt mai tare

Le fac,le uit,

Mă uit în zare.

Și dacă văd pe cineva

Venind cu doru-l dea-L afla,

Eu ma topesc plangand de dor,

Dar niciodata eu nu mor.

Caci vine El intotdeauna,

Si imi aduce iar cununa.

Plecam apoi spunand cu totii

C-am biruit puterea mortii.

Toate aceste texte sunt proza arhiscurta, si participa la  „ Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”

http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Anunțuri

Concursul de proza arhiscurta ortodoxa (PAO) – seria a II-a

1) –  Părinte, privești prea des la cer, de asta-ți pare întreaga viață un păcat, spuse ucenicul plin de seriozitate si siguranță.

– Poate e doar părerea ta, fiule.

– Da, dar chiar daca e părerea mea, este o părere adevărată.

– Nu fiule, nu este adevărată.

– Ba da. Te văd cum în fiecare minut privești cerul….

– Eu nu cred asta, puțin credinciosule. Îmi văd nevrednicia tocmai din cauză că eu nu pot privi Cerul. Eu simt cum Cerul mă privește pe mine.

“ Am  vazut  cerul  ca un  potir  albastru  și  adânc.”

( din Acatistul “ Slavă lui Dumnezeu pentru toate ” )

2)   Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viața. Eram singur în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Hristos mă i-a de mână…

3)  Iar când credeai că totul s-a sfârșit,

Ca o făclie-n inim-a venit.

Era Hristos – te aștepta și încă plini de lacrimi.

Și te chema ușor…să scapi de patimi.

Tu L-ai găsit acolo unde credeai că nu era,

Dar El era aproape, undeva, și te-aștepta.

Ai renunțat la droguri, club și discotecă,

Și-ai mers încet pe singura potecă

Ce te ducea la viața în credință

Și în final, în cer…la biruință.

Ai adormit plângând cu bucurie,

Și ai ajuns ușor la veșnicie…

4) Nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori aveam impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată, sau eu o complic mai tare? Eu greșeam și vroiam cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Dumnezeu.

5)       Te-am rugat de atât de multe ori să nu mai plângi și să privești mai des spre înaltul cerului!Ești cumplit de supărat,dar sunt sigur că lucrurile vor reveni la normal.Și eu trăiesc unele stări ca și ale tale, dar încerc să mă ridic la fiecare cădere. Îmi este foarte greu și mie, dar iubirea îmi dă aripi de porumbel, și chiar atunci mă lupt cu toată forța și încerc să mă ridic în văzduh. Mă întrebi ce este iubirea? Sf. Ioan Gură de Aur spune că “ Iubirea este bucuria de a face altora bucurie.”

6) Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu eram eu……, singur într-o lume plină de profan. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase, și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. Vedeam asta pentru ca nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, și credeam că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama ca de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul…

7) Este linişte în sufletul meu, iar lacrimile ce-mi încălzesc obrajii cad pe acest pământ plin de durere şi dragoste. O senzaţie plăcută de înălţare a sufletului pe aceste meleaguri uitate de vreme îmi sfâşie privirea. Dar mă opresc şi cuget: de ce trăiesc? Trăiesc pentru a mai trăi o dată; trăiesc pentru a-mi pava drumul spre Rai cu fapte bune, dragoste şi speranţă. Şi cu fiecare pas, merg spre mântuire şi, de necrezut – o simt: e aproape.

8 )      Seara este momentul în care simţim cu adevărat liniştea, este momentul în care putem face o balanţă a faptelor noastre din acea zi…Seara putem spune dacă în ziua aceea am făcut sau nu ceva pentru mântuirea noastră. Nostalgia serii de altfel, ne face foarte des să ne amintim  de toată jertfa Crucii. Şi daca jertfa Mântuitorului prin Sf.Cruce ne-a adus mântuirea , atunci mântuirea a ajuns să fie posibilă doar prin Cruce. Şi astfel povestea vieţii începe….

9) Şi atunci când sufletul ne apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindem să credem că nu)ne mustră, începem să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Ne mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul nostru încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plini de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Hristos aşteaptă întoarcerea noastră;Hristos plânge pentru pierderea noastră în lucrurile omeneşti și muritoare.

10) Ea plângea într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schița câte un zâmbet care mă făcea uneori să cred că glumește. Și îmi tot spuneam că glumește, și glumește și iar glumește, dar într-un sfârșit mi-am dat seama că nu glumește. Ea chiar vorbea serios și îmi cerea de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Am îmbrățișat-o și îi spuneam că Dumnezeu o iubește, să nu se certe cu El că nu are reușită…

11) Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nici o abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.

Toate aceste texte sunt proza arhiscurta, si participa la  „ Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”

http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”

 

 

 

“ Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?” ,  a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

– Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”  Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrâne lului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm  împreună către Rai”.  Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.    Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.  Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”      Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea  unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi? ” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.

„N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi.

Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând  egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.  Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.

“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.

“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”

Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă …” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “ Am înţeles…,spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă  clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul.

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”* ( imaginea nu apartine textului; adaugata de administrator blog)

Bucuria de a te simți înțeles – de Pr. Savatie Baștovoi

Nimeni nu stie ce este in sufletul omului, decit numai omul insusi si Dumnezeu. Sufletele noastre se intilnesc in ginduri si in emotii si de multe ori tresalta simtind ca s-au unit. Cind sufletele se intilnesc unul cu altul, ele se cunosc si se inteleg. In Duhul Sfint sufletele sfintilor se unesc si se recunosc si aceasta este adevarata bucurie.

Nimeni nu se bucura, decit regasindu-se in altcineva. Numai in Duhul Sfint oamenii se pot cunoaste unul pe altul si pot trai bucuria deplinei regasiri, pentru ca in afara de aceasta intilnire totul este nedeplin si schimbator.

Pe pamint noi ne cunoastem in parte si asta din cauza ca sufletele noastre sint impartite din pricina multelor dorinte. Oamenii au obiceiul sa se identifice cu propriile dorinte si din aceasta cauza se indeparteaza de ei insisi. Atunci cind doi oameni cu dorinte comune se intilnesc, ei se bucura si se imprietenesc. Vazind in celalalt doar propriile dorinte, ei ajung sa creada ca se cunosc unul pe altul si ca se inteleg.

Viata insa ne schimba pe toti, pentru ca unele sint dorintele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinsi de grijile familiei si altele ale batrinilor. Viata ne arata ca prieteniile se leaga la tinerete, dar arareori vei gasi un batrân care sa poata spune despre cineva ca ii este prieten. Oamenii se despart din cauza ca dorintele lor se schimba.

Singuratatea sufleteasca in care petrec majoritatea oamenilor ne descopera cit de putin ne cunoastem unul pe altul si cit de putin ne cunoastem pe noi insine.

Ca orice om, am cautat si eu sa ma inteleg pe mine insumi. In tot acest rastimp am inteles ca nu este pe pamint o bucurie mai mare decit aceea de a te regasi in altcineva, pentru ca atunci simti ca tot ce ai trait si ai acumulat in decursul vietii tale nu este o minciuna. Atunci cind te regasesti intr-un om, simti ca il iubesti. Il iubesti pentru ca te iubesti pe tine? Da. Dar oare eu ma iubesc pe mine? Cred ca nu. Si atunci cum ma pot iubi pe mine in celalalt? Tocmai pentru ca pe noi insine nu putem sa ne iubim decit in celalalt si nu iubim atit ceea ce sintem, cit ceea ce am putea sa fim si poate ceea ce ar trebui sa fim.

Din copilarie si pina acum eu am iubit multi oameni. I-am iubit omeneste, nu duhovniceste, asa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatal meu pentru ca era puternic, am iubit-o pe mamica pentru ca ea ma iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru ca ma gândeam ca este singurica si l-am iubit pe fratele meu pentru ca semana cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru ca avea muschi si putea sa faca acrobatii cum nu mai vazusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictura, Ivan Grigorievici, pentru ca desena si picta asa cum eu nu mai vazusem. Mai apoi, ca orice om, m-am indragostit de o fata pentru ca mi se parea ca o fata ca aceea eu nu mai vazusem.

In sfirsit, m-am minunat pe rind de Cosbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh si o multime de alti oameni in care s-a regasit pe rind sufletul meu, pentru ca mi se parea ca toti acesti oameni au facut lucruri cum eu nu mai vazusem si au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine ma fascina oricine putea sa-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru ca in adincul meu eu stiam ca sufletul este fara de margini si ca in el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atit de grozave, incit mintea mea de atunci nici nu putea sa le cuprinda.

Totusi, eu am fost foarte nestatornic in indragostirile mele. Pana in clasa a patra am reusit sa schimb scoala de sport pe scoala de muzica si scoala de muzica pe scoala de pictura. Pina la urma am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii multi ochi au plins pentru mine. Asa s-a intamplat ca intr-o viata scurta am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri si activitati si oameni. Acesta nu a fost un lucru usor, pentru ca fiecare loc si fiecare om si poate ca fiecare poet citit a insemnat pentru mine o viata aparte, o viata pentru care a trebuit de fiecare data sa ma nasc si de fiecare data sa mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multa durere si amaraciune.

Eu m-am nascut ca un artist, am trait ca un artist, am simtit si am iubit ca un artist. Acum mi se pare ca si laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Cand eram copil de leagan, mamica ma imbraca in salopeta, ma lua cu ea calare pe cal si ma adormea in sa. Desigur, nici mama mea nu era o mama normala, cand ma avea in pantece canta, citea poezii, picta si facea si alte trasnai, crezind ca asa va reusi sa nasca un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simtit foarte neinteles intre artisti. De ce? Nu stiu, poate pentru ca toti artistii nu fac decat sa ceara altora sa-i inteleaga, o cer insistent si cu durere, bravând totodata cu nebunia si bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii vad in mine un calugar, un preot. Uneori pe strada adolescentii de 14 ani rad in urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alaturi, de parca niciodata n-as fi fost ca ei. Atunci sint un popa morocanos. A inceput sa-mi placa sa fiu un popa morocanos. De ce? Pentru ca nu mai simt nici o nevoie sa contrazic parerile pe care si le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru ca nimeni nu poate intelege pe nimeni, decat in Duhul Sfant. Si eu am pe Duhul Sfant? Nu pot sa zic, dar simt ca am fost inteles odata si pentru totdeauna si ca aventura cautarilor mele a luat sfarsit. Cine m-a inteles atat de profund, atat de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Concursul de proza arhiscurta ortodoxa (PAO)

1 ) Lacrimile se sălășluiseră și in sufletul meu când Duhul Sfânt îmi ardea păcatele.Descoperind conștiinta pierdută în trecut,m-am apropiat de El.Îngerii cântau și plângeau,iar sfinții mă priveau cu uimire.Domnul era cu brațele deschise,iar eu mă sfiam să Îl primesc.Pe acel nor plin de bucurie și de lacrimi,mă apropiam de Ei și simțeam al doilea botez.Plângeam toți,bucurându-ne.Avva se apropia de mine,și încerca să mă convingă să-L primesc.Eram în mica chilie din mijlocul muntelui.Acum e la mine…

2) Spiritul și Sfânta Tradiție Ortodoxă mă făcuse țăran;mă transformase în omul simplu,plin de iubire în care credința era plină de nemurire iar nemurirea plina de credință.Eram gata oricând să mărturisesc Adevarul cel veșnic,dar adesea mă pierdeam în ceața patimilor.Pe vârful stâncii strigam că vreau să fiu iar țăran.Deveneam greu țăran,dar pierdeam ușor această titulatură.Pentru că eram complicat,și pentru că Dumnezeu mă vroia simplu,mă vroia smerit.M-am stins,dar am rămas țăran.

”  Țăranul este omul absolut. „(Petre Țuțea)

3)  M-a strigat exact atunci când mergeam spre mijlocul criptei reci.Îngerii zburau  și aruncau flori de iubire și credință deasupra sicriului încărcat de flori pământești.Crinii împrăștiau mireasma încărcată de ani, când bucuria izvorâtă din suferință oferea pământenilor lacrimi de mângâiere.Nu mai simțeam nevoia de realitate, și asta mă făcea să cred că voi ajunge unde îmi va fi bine.Domnul mă chemase la El. Avva arunca prima mână de pământ peste veșnicie,în timp ce lacrimile curgeau din văzduh …

4) Nu mai vroiam nimc în afară de multă liniște sufletească.Mă răzvrătisem în zadar zile întregi…Plecam la călugarul misterios din schit, des,dar acum parcă nu mai reușeam.Oare cine mă oprea?Mă certam cu mine,plângeam și țipam în mijlocul naturii,acolo unde mă aflam atunci.Mă pierdusem de mine,de lume și de Dumnezeu.Am plâns până nu am mai avut lacrimi și putere.Și atunci când îmi era mai greu,Domnul a venit și m-a luat de mână.Ne înălțam împreună spre cerul Sfintei Treimi…

5) Iubesc în fiecare minut,în fiecare secunda.Urăsc în fiecare clipă…Trăiesc și mor în fiecare zi,și renasc după fiecare spovedanie.Mint în fiecare ceas,spun adevărul  rar,dar sper neîncetat în mai bine.Te chem des,dar parcă atât de rar;țip des,și vorbesc cu mult calm foarte rar….Mă ridic din mocirla păcatului rar,dar cad des.Caut des frumusețea,și o găsesc atât de rar! Mă rog rar și mă razvrătesc des,dar Te iubesc pentru că încă mai ai milă de mine.De mine,cea care nu cunoaște cuvântul iubire…

6)Oare e prea târziu pentru un nou început?Speram la ceva mai mult de la viață…și tu nu m-ai lasat să mă ridic niciodată de pe pământ.Dumnezeu mi-a arătat pe unde trebuie să merg pentru a ajunge la El,și atunci am hotărât să plec.Degeaba plângi acum,după ce mi-ai spus că nu există altă cale.Poți veni și tu aici,nu vei fi niciodată singur.Măicuța Domnului vorbește cu mine în fiecare seară.Ea mi-a spus să îți transmit să te oprești,pentru că nu trăiești cu adevărat.Ce trebuie să faci?Să iubești…

7)Mergeam cu paşi repezi spre iconostas.Sufletul se răzvrătea,inima plângea iar mintea îngheţată mă făcea să fiu indiferentă. Am sărutat icoana în timp ce privirea Ei pătrunsese în inima mea.Îmi spunea ceva important,dar parcă nu intelegeam.Tremuram şi ceream speriată ajutor.Lacrimile curgeau,Ea îmi repeta cuvintele iubirii Fiului Său.Eu parcă nu eram pregătită să ascult,Ea insista.Trebuia să iau icoana acasă? Am reuşit să o „fur” doar pe Ea şi am plecat.Fugeam,dar nimeni nu mă urmărea.Eram cu Ea.

8)Ortodoxia îmi umplea obrajii roşii când gândul fugar al unei învieri prezise bătea la inima mea.Îngerul mă chema spre înaltul cerului,iar Domnul mă privea cu milă.Ortodoxia era în fiecare lacrimă ce cădea pe acest pământ plin de durere.Zburam cu aripile sufletului spre Iubire,culegând din văzduh norii bucuriei.Plângeam bucurându-mă şi gândindu-mă la veşnicia vieţii.El mă privea de  pe un nor pufos,şi îmi spunea neîncetat cât ne iubeste.Şi am rămas plângând alături de El.

9)

Cristelniţa era în mijlocul bisericii plină ochi cu îngeri.Îi salutăm ,când am fost luat prin surprindere de Batiuska,care m-a scufundat în apa.Erau mulţi îngeri şi toţi se bucurau şi cântau.Unul din ei venea lângă mine şi mă proteja mai mult decât ceilalţi.Batiuska îi vedea şi el,pentru că era un om sfânt.Eram:eu,Batiuska,îngerii,Domnul şi Maica Lui.Şi toţi eram fericiti!A fost prima data când i-am văzut urmele coroanei de spini de pe fruntea Mântuitorului care totuşi se bucura alături de noi.

10)În timp ce muzica era la maxim în boxe,aud cum cineva bătea la uşă.Când ajung acolo,nu văd pe nimeni.Mă întorc şi aud în continuu aceeaşi bătaie,timp de luni întregi,nimeni nu era la uşă.Eram mult prea orb să văd la care uşă auzeam bătaia.Era Domnul ce bătea la uşă inimii mele,ce era încuiată cu atât de multe chei…încât nu le mai găseam sau cel puţin aşa aveam eu impresia.Cheia era una singură:iubirea.Şi am găsit-o.I-am făcut loc Dumnezeului meu în inimă mea. Îl simt…Este cu mine.

11)Eram împreună în lumea plină de păcat de afară. Vroiai de la mine prea mult, erai mult prea departe faţă de mine.Am plecat.Când îmi privesc haina neagră ce o port acum,îmi dau lacrimile.Plâng în fiecare zi în pădurea mică din spatele mănăstirii,de bucurie că erai în aceeaşi haină ca şi mine.Erai tânăr,frăţiorul meu drag.Erai tânăr,frumos şi curat.De asta Dumnezeu te-a chemat la El.A fost mai bine aşa,şi acum nădăjduiesc că mă pomeneşti.Să te rogi la Domnul să mă cheme şi pe mine.

Toate aceste texte sunt proza arhiscurta,si participa la „ Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”

 

http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Epistola unui sfânt contemporan

 

 

 

 

 

 

Scrisoarea care urmează a fost publicată în numărul 6 din Presa Ortodoxă şi face parte din minunata corespondenţă trimisă de Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în anul 2006, când împlinea vârsta de 96 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre.

Stareţul Selafiil din Siberia a fost unul din cei nouă mari sfinţi ai pământului rus cu care se sfătuia vrednicul de pomenire Patriarh Alexie al II-lea – omul providenţial pentru Biserica Rusiei, după cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov –, care, poate tocmai pentru că avea astfel de sfătuitori, a proslăvit ca sfinţi mii de mărturisitori ai perioadei bolşevice. Viitorul ne va lămuri, poate, şi alte taine în ce-l priveşte rămase nedezlegate… (M.C.)

Părinte Filothei, doctoraşul meu drag! Mişa, inima mea dulce!

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!

Mişa, Mişa, Bunelului îi este tare dor de tine. Mişa, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka Varsanufie de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. Mişa, am ascultat rândurile de la tine şi s-a bucurat sufletul meu, aflând că ai găsit un loc tot în slujba Bisericii… Bagă de seamă, copilul meu, lucrul cu cărţile este o lucrare sfântă! Ţii în mână comori de înţelepciune pe care Duhul Sfânt le-a revărsat în cugetul Sfinţilor Părinţi, ca să ne fie nouă hrană în aceste vremuri de pustiire… Dragul Bunelului, Mişa, cred că m-ai făcut să întineresc cu cincisprezece ani („Subliniază, Varsanufie, subliniază!”, zice Bunelul), când am văzut că lucrezi acum cu acele cărţi sfinte, că prin mâinile tale trec atâtea lucruri binecuvântate: icoane, tămâie, lumânări, cărţi bisericeşti. Să te ţii, dragul Bunelului, de locul acesta, la pangarul Schitului de care îmi spui, şi să nu îl laşi, indiferent de cât de mică sau de mare ţi se va părea plata bănească. E un loc potrivit pentru tine… Chiar dacă alţi cunoscuţi îţi vor face orişice alte propuneri să mergi altundeva, poate la alte librarii sau biblioteci, tu să te ţii de locul acesta, căci aici eşti sub ocrotirea mănăstirii; în orice caz, să-i scrii Bunelului dacă îţi place sau nu, dacă eşti mulţumit…

Mişa, Mişa, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei –, prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar Varsanufie mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume. Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Mişa, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit!

Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.

Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta… Copile drag, Mişa, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…

Mişa, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.

Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…

Cum să vă pregătiţi?

Rugaţi-vă cu sârguinţă; Mişa, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.

Mişa, Mişa, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.

Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!

Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint…

Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică…

Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.

Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.

Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.

Părinte Filothei, ţineţi aproape de Mişa. Mişa, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filothei.

Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.

Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.

Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.

Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…”. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este..

Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.

Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu! Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.

Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget!

Vremurile rele sunt…

Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă „Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.

Mişa, Mişa, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.

Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.

Te iubesc,

†Selafiil

(sublinierile din text aparţin autorului)