Arhivă | Decembrie 2010

Dincolo de trecut…

DINCOLO DE TRECUT…

 

 

Era seară. Vorbeam cu mine despre trecutul de dincolo de trecut, când gândul fugar al unei învieri precise bătea la inima mea.

Imagini ciudate treceau prin faţă ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ceva” ce cândva exista în sufletul meu… dar între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei iubiri vesnice ce nu putea fi intrecută de nicio abordare acuală lipsită de statornicie şi valoare. Vroiam orice… cu o singură condiţie, anume cea de puritate. Gingaşia copilăriei trecute şi ea, sărmana, … se adună din sufletul meu trecut deja prin multe încercări dureroase. Lacrimile deja sterseseră tot? Sau mai degrabă făcuse ca amintirile să fie din ce în ce mai actuale şi mai clare? Amintirile erau cu adevărat modul meu de a trăi şi de a vedea lucrurile. Şi vroiam ca şi viitorul meu să fie un trecut tras la un indigo ce acceptă îmbunătăţirile mele. Vroiam oarecum să schimb ceva, dar nu îmi doream asta cu toată fiinţa mea. Pentru că fiecare lucru trăit… era un pas în viitor. Un pas ce nu presupune o îmbinare a celor două lumi: trecutul şi viitorul. Şi, fiindcă vroiam o viaţă fără resentimente şi remuscări, mă gândisem să îmi scriu povestea pe nişte foi peste care praful să se aseze şi să nu mai poată fi sters. Pentru că eu nu aveam de fapt dorinţe nemuritoare, asta pentru ca eram constientă de existenţa mea muritoare. Aşteptam o lacrimă, un gând ce avea să trezească la viaţă acea fiinţă plină de gânduri şi planuri. Când, din nimicul unei speranţe trecute, dar prezente uneori în viaţa-mi, răsare iarăşi acel gând infiorător şi înviorător ce trezeste în fiecare dimineaţă o gândire limpede şi profundă, ce mă face de fiecare dată să lupt. Şi fără să îmi dau seama, păşesc de fiecare dată zâmbind şi aşteptând un nou prilej de a dărui cuiva şi un zâmbet, dar uneori şi o lacrimă. Nu o lacrimă din partea lui, ci a mea, pentru ca eu… vinovată de neputinţele mele trupeşti şi de cele sufleteşti, aduc o fărâmă de nefericire unora ce nu ştiu ce e fericirea. O cascadă de lacrimi îmi răcorea sufletul însetat de dreptate şi într-un moment mă facea alt om. Când? Atunci când deja fredonam primele rânduri din poezia mult iubită… Şi dacă nu reuşeam să găsesc o cale de rezolvare a unor probleme minore, era tragic: pentru că mai aparea încă o problemă… Şi o luam de la capăt cu aceeaşi dragoste şi forţă de dinainte. Şi credeam în visul meu, şi îl urmăm, şi mă rugăm să ajung acolo, şi ajungeam. Dar tu, om plin de griji şi teamă de viaţă, te ascunzi sub propriile convingeri şi nu mai vrei să ieşi la suprafaţă. Să ieşi şi să îţi vadă lumea chipul angelic plin de puritate şi voioşie. Adevărat, nici eu nu sunt ca tine şi nici tu ca mine. Dar eu… nu am ajuns la profunzimea gândirii tale. Tu ai probleme existenţiale, eu nu. Tu ai idei neîntelese de alţii, eu nu.

Tu ba te simti urât, ba copil… ba prea matur, şi în asteptarea unei decizii clare, te pierzi în propria-ţi viaţă. Şi dacă te întreb de ce îţi iroseşti viaţa… te intrebi pentru prima oară dacă chiar faci asta. Da, o faci şi te rog să ridici fruntea sus, către cer şi să priveşti cât de frumos este… Şi tristetea are rolul ei, ca şi bucuria de altfel. De asta sclipirile de geniu pe care le ai, nu le lasă să treacă pe lângă tine… pentru că o să îţi pară rău. Sufletul te strigă şi nu uita că… fiecare lacrimă are rolul ei. Lacrimile trebuie să îţi curete sufletul şi frământările zilnice te vor face fericit cândva. Pentru ca şi tu… oricât de mic ai fi eşti important. Esti foarte important. Pentru cine? Pentru toţi prietenii tăi, dar m-a ales pentru El. Ai grijă de tine şi nu-ţi uita niciodată poezia preferată. Intotdeauna va începe la momentul potrivit şi te va scăpa şi îţi va înmulţi lacrimile. Pentru ca acolo stă de fapt toată taina acestei vieţi…

Pentru tine,

Stii tu cine…..!