Un nou site

Dragi prieteni,

Vă anunț că nu voi mai posta pe acest blog. Am luat hotărârea de a îmi face un site oficial, drept pentru care de acum înainte noutățile vor apărea acolo.

www.catalinadanila.ro

Cu prietenie,

Cătălina

Anunțuri

O nouă apariție la editura Areopag – „Mi-e dor de Tine, Doamne” ediția a 2-a

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Fiecare perioadă are bucuriile și necazurile ei.

M-am gândit să împart cu voi bucuria din sufletul meu. “Mi-e dor de Tine, Doamne” a apărut din nou sub ochii celor care-și doresc să o citească sau recitească.

Ediția a doua cuprinde în plus un fragment din “Romanul omului bolnav de toate” ce va apărea în curând.

Cei care mai doriți cartea, vă rog să-mi scrieți. Site-ul catalinadanila.ro care apare pe copertă va fi disponibil zilele viitoare.

Mulțumesc tuturor pentru înțelegerea pauzei de doi ani în care nu am mai publicat nimic, însă vă mulțumesc mai ales pentru rugăciunile voastre și pentru sprijinul din momentele mai grele prin care am trecut în ultima perioadă.

Cu prietenie și bucurie întru Hristos,

Cătălina.

Romanul omului bolnav de toate – în curs de apariție

deznadejde1Întotdeauna am considerat cimitirul ca fiind cel mai înspăimântător loc în care un om poate ajunge, fie pentru o perioadă determinată de timp, fie pentru veşnicie. Asta a făcut ca în decursul timpului să ocolesc acest loc pe cât mi-a stat în putinţă, însă viaţa făcuse să nu-l pot evita mereu. Aşa că, dincolo de faptul că încă de mic copil relatasem tuturor dorinţa de a nu mă prezenta nici la înmormântarea părinţilor mei, am continuat în anii ce-au urmat să le dezvălui celorlalţi încă o dorinţă: să fiu îngropat fără sicriu. Şi în puţina mea înţelegere de la cei mai puţin de zece ani pe care-i aveam, nimeni nu m-a putut convinge că, indiferent cât de mult aş ocoli cimitirul, tot voi ajunge la un moment dat în el. Ciudat lucru, îmi spuneam eu pe atunci, neînţelegând de ce, aşa cum mă pot ruga pentru orice lucru lui Dumnezeu, nu m-aş putea ruga şi pentru îndeplinirea visului meu, şi anume cel de a nu fi îngropat într-un cimitir şi cu atât mai puţin într-un sicriu. Mă temeam atât de tare de aceste două lucruri care în final formau doar unul, încât ele deveniseră coşmarul meu de zi şi de noapte, ideea care nu mă lăsa să trăiesc, să respir, să zbor, ideea care nu mă lăsa să fiu eu. Mi-am dorit mult, mi-am dorit foarte mult să fiu eu, fără a şti de fapt cine sunt cu adevărat. Nu am reuşit niciodată să aflu cine sunt eu, eu – cel alături de care trăiesc în fiecare zi, alături de care aveam să ajung o dată, cândva, departe de acest moment, într-un sicriu şi inevitabil într-un cimitir. De ce??? De ce să nu fiu îngropat undeva la marginea sau în inima unei păduri de brad, ale căror vârfuri stau zilnic şi gustă din dulceaţa Cerului? De ce să ajung eu, făptura lui Dumnezeu, între câteva bucăţi de scânduri bătute temeinic în cuie? De ce să nu gust singur din dulceaţa pământului aşa, direct, fără a fi protejat pentru încă câteva săptămâni sau luni de materialul din care am fost creat? Urăsc cimitirul, urăsc sicriul, urăsc moartea, însă întotdeauna mi s-a spus că trebuie să le accept pe toate, căci puterea mea nu există în veşnicia lor. Aşa că am renunţat la a mă gândi la muritorul din mine şi am încercat să cred în veşnicie. Mi-am promis şi propus în acelaşi timp să mă gândesc continuu la fericirea veşnică, la fericirea ce mă aşteaptă dincolo de banalul cimitir de la periferia acestui oraş. Mi-a mers şi asta o perioadă, însă nu prea mult. Gândul că oasele mele vor rămâne tot într-un cimitir nu îmi dădea pace. Mi-am propus atunci să încerc să fug de moarte. Începusem să nu mai suport nici măcar să aud că cineva a murit, dar să mă bucur să aud că cineva a avut parte de o moarte mai ciudată, de genul avionului scufundat în vreun ocean. Ce oameni fericiţi, îmi ziceam. N-au parte de sicriu, n-au parte de cimitir, deci e bine… Fericirea însă dispărea repede de pe chipul meu, căci îmi aminteam că moartea, totuşi, venise şi la ei. Până acum, neputinţa aceasta nu mi-a dat pace deloc. Nu mă consider bărbat în toată puterea cuvântului, căci frica de moarte mi-a dărâmat şi singurele clipe de bucurie pe care le-am avut. Nici nu pot afirma că au existat clipe de bucurie, din moment ce toate au fost puse în umbră de momentul în care îmi aminteam că voi muri. Aşa a fost să fie. Mi-am ţinut promisiunea! Considerat de ceilalţi nebun, am refuzat categoric să mă prezint la înmormântarea mamei mele şi mai apoi a tatălui meu. Fratele meu a fost întotdeauna mai curajos, aşa că l-am lăsat să savureze singur momentele inedite petrecute la înmormântările părinţilor. Şi nu că n-aş fi putut suporta că au murit ei, însă n-aş fi putut suporta să-i văd în sicriu şi apoi părăsiţi de toţi în sinistrul cimitir. Scena ar fi continuat cu toţi ceilalţi plângând, ca să ce? Mortul tot mort rămâne şi tot în pământul rece ajunge… Şi uite-aşa, până la vârsta mea am refuzat să merg la înmormântări. Disperarea mea culmina şi în momentele în care treceam pe lângă vreun magazin cu obiecte funerare. O dată chiar am avut un şoc legat de acest lucru. Trecând pe lângă un astfel de magazin, mi-a fost dat să privesc un bărbat în toată firea cum se băgase în sicriul ce era sprijinit de unul din gardurile ce împrejmuiau terenul. Cel mai tare ma durut ca respectivul râdea, însă gluma aceea sinistră nu mi-a dat pace câteva luni bune. În nebunia aceasta a mea, a fricii de tot ce înseamnă moarte, am fost sprijinit de multe persoane. Familia şi prietenii mi-au fost alături mereu, am ajuns la vrăjitoare, la preoţi şi la psihologi, însă nimeni nu a reuşit să mă ajute cât de puţin. Am fost declarat, de aproape toţi, nebun. Şi probabil vă întrebaţi cine mi-a dat şanse de vindecare. Eu vă voi răspunde: preotul a fost singurul care mi-a spus chiar şi după zeci de crize şi chiar şi după vreun monolog din care nu reuşea să mă trezească oricât de mult ar fi încercat, că mă pot vindeca. Însă tot a existat ceva ce nu a mers… Dat fiind că întotdeauna am fost considerat altfel decât toţi ceilalţi, am luat şi eu hotărârea de a renunţa. Dar nu e atât de simplu pe cât credeţi. Când îţi este frică, îţi este frică până la capăt. Şi oricât de nebun m-ar fi considerat toţi ceilalţi, şi oricât de nebun m-aş fi considerat eu, în condiţiile în care omul de lângă mine ar fi putut scăpa uşor de prezenţa mea, eu nu puteam reuşi asta niciodată. Îmi era frică de trupul meu, de sufletul meu, de privirea mea. Încetasem orice relaţie, fie ea de prietenie sau chiar iubire, încetasem să râd, încetasem să plâng, încetasem să fiu om. Eram atât de conştient că am o problemă mare, mare de tot! Îmi dădeam seama în unele momente de faptul că am unele probleme de ordin sufletesc – ca să nu le zic psihice, însă nu aş fi vrut şi nici nu aş fi putut să recunosc asta în faţa tuturor. Mi-am propus de multe ori să mă sinucid, pentru a scăpa de povara acestei vieţi, însă a existat ceva ce nu m-a lăsat să o fac. Cred că deja bănuiţi ce… Evident: frica de sicriu, frica de cimitir, în fond, frica de moarte nu m-a lăsat să mă sinucid. Începusem să mă învârt în cerc, nu reuşeam să găsesc vreo soluţie la problema mea fundamentală şi asta începuse să mă termine sufleteşte. Mă durea capul, mă dureau mâinile, picioarele, mă durea sufletul, mă durea totul. Şi chiar atunci, după câteva luni de zile în care fratele meu refuzase să mă caute din cauza absenţei mele la înmormântările părinţilor, s-a gândit să facă marele pas. Vreau să recunosc că mi-a prins bine telefonul, mai ales că se nimerise într-o clipă de apogeu al deznădejdii. Fratele meu, singur şi el, probabil părăsit de toţi, s-a gândit să mă sune şi să mă invite în locul pe care-l uram, tocmai pentru a încerca să mă ajute. Nu puteam continua la nesfârşit acest joc, aşa că trebuia să intru într-un cimitir. Trebuia să fiu la el peste trei zile, de dimineaţă, pentru ca în jurul amiezii să o luăm la pas amândoi. Mi-a spus, râzând nebuneşte, că: va fi frumos. Ce înseamnă să nu ai o gândire lucidă şi să încerci să te fereşti de tot ce nu-ţi place, chiar dacă eşti conştient că nu vei putea scăpa la nesfârşit…! Să nu-mi dau eu seama ce va fi frumos, să nu-mi dau eu seama de ce să mă întâlnesc cu el tocmai peste trei zile şi de ce să mergem la cimitir în jurul amiezii, e uimitor de înjositor. Aşa s-a făcut ca eu să ajung să-l văd pe fratele meu cu ochii închişi în ceea ce uram mai mult: în sicriu, în cimitir, în moarte.
Credeţi că sunt bolnav? Şi eu cred la fel. Sunt bolnav de moarte…

Atunci când Hristos te surprinde…

IMG_20140109_151433000Atunci când Hristos te surprinde îți ia ceva timp să-ți revii, încercând să înțelegi ce se întâmplă. Așa mi se întâmplă de o bună perioadă de timp și probabil că așa mi se va întâmpla și în continuare. Când pui suflet în ceva, indiferent de cât de ocupat ești, nu te mai poți opri. Ești purtat de un val al iubirii care nu te mai lasă să renunți la nimic din ce știi ca i-ar bucura pe cei de lângă tine. Nu este o consecință a bunătății din noi, ci o stare în care ne găsim tocmai pentru a ne ajuta, pentru a ne descoperi neputințele prezente în sufletul nostru.

Copiii sunt în general iubiți de toată lumea. Oamenii îi prețuiesc și deseori încearcă să îi ajute. Vedem această tendință mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, după care se așterne, de obicei, o tăcere supărătoare. Hristos e Hristos tot timpul anului, iar noi creștini tot timpul anului. Nu îți poți lua această titulatură doar în anumite perioade și în anumite momente. Ori ești tot timpul, ori nu mai ești. Acest aspect nu ține cont de nimic: nici de starea ta sufletească, nici de oboseala sau supărarea cauzată de cineva. Linearitatea acestei vieți este obligatorie din acest punct de vedere. Creștinul care-i creștin doar când vrea el, acela nu e creștin. O asumare a acestui fapt este esențială, iar neasumarea acestuia o vad ca pe o lepădare tăcută. Lepădare de cine? Cum adică de cine? De Hristos. Comportamentul nostru din unele probleme simple arată și cum vom reacționa în altele mult mai complexe.

Una dintre situațiile acestea a fost și cazul satelor Cioca Boca, Bîcu și Frenciugi. Ultimul din acest șir a fost satul în care am întâlnit un alt preot care-și pune sufletul pentru oamenii de acolo. Scopul meu nu este de a lauda acest preot, ci de a vă expune cum stă situația acolo. Părintele a primit cu mare drag ajutoarele pe care le-am strâns cu ajutorul vostru. După cum vă spuneam, o parte din banii strânși înainte de Crăciun sunt încă la mine. Aproape 1100 de lei vor fi cheltuiți pe alimente în special, în luna februarie a acestui an. Însă, până a ajunge acolo am primit zilele trecute un telefon de la părintele. Mi-a povestit în câteva cuvinte despre un tânăr din parohia sa. Un om de 27 de ani care a avut un accident în urma căruia i-a fost tăiat o parte din piciorul drept. Treburile erau simple. Băiatul nu are posibilități financiare nici măcar pentru a-și face un dosar medical/de pensionare. Cu toate că am avut un oarecare scepticism, am dat de-un om bun care s-a oferit să se ocupe de acest caz, dat fiind că avea deja anumite informații cu privire la pașii care trebuie urmați. Evident, nu pot decât să îi mulțumesc și să-L rog pe Dumnezeu să-L ajute în această lucrare.

Am simțit nevoia să vă spun și vouă despre el. Poate sunt dintre voi care doresc să ajute acest om, fie material, fie prin rugăciune. Se numește Iulian Ciprian și are nevoie de ajutorul nostru. Știu că sunt multe astfel de cazuri, uneori suntem cu toții iritați de multitudinea lor, însă avem datoria de a încerca să îi ajutăm. Rămâne de văzut dacă vom reuși sau nu să facem ceva.

Atunci când Hristos te surprinde, îți dai din nou seama că fără El nu poți trăi. Că oricât ți-ar fi de greu în viață, oricât de mare ar fi suferința ta, nimic nu se compară cu ce simți atunci când nu-L mai ai. Și Hristos este în fiecare dintre semenii noștri. Dacă vom vedea acest lucru, nu vom mai fi nepăsători. Hristosul din sufletul nostru îi iubește pe toți și vine la cei ce-L cheamă. Avem nevoie unul de altul, fără a profita și fără a ne minți. Avem nevoie de noi, fiecare în parte. Am nevoie de tine…

Cu nădejde,

eu.

Și ei sunt copiii noștri!

20131221_180658 20131221_180708Ediția a doua a proiectului caritabil “Să fim alături de noi” a ajuns la final pe data de 21 decembrie a acestui an, când împreună cu trei prieteni dragi sufletului meu am ajuns în satul Bîcu și Frenciugi Aceiași copii frumoși ne-au așteptat. În prima parohie unde am poposit am împărțit 30 de pachete cu dulciuri, fructe și altele copiilor care au fost prezenți la vecernia din acea seară. Cu restul de alimente, pachete, haine și multe altele am mers mai departe. Am poposit atunci în satul imediat următor primului, unde am întânit un părinte al celor câtorva zeci de copii amărâți ai satului. Pe cei mici nu i-am cunoscut întrucât am ajuns destul de târziu, însă părintele Alexandru ne-a întâmpinat cu drag și ne-a asigurat de buna întrebuințare a tuturor ajutoarelor primite.

Din ceea ce am strans la această ediție nu am reușit să împărțim tot. Ediția a doua va avea și o a doua parte cel mai probabil în luna februarie a anului 2014 când ne propunem să ajungem să îi cunoaștem pe copiii din Frenciugi, bucurându-i și bucurându-ne și noi de mulțumirea lor. Aproximativ 1000 de lei vor fi cheltuiți atunci, iar restul de alimente și alte ajutoare vor fi duse tot atunci la copilași.

Pozele pe care le vedeți sunt de la Bîcu. La Frenciugi nu am considerat necesar să facem poze întrucât nu am împărțit nimic în mod evident. Așteptăm cu nerăbdare luna februarie pentru noi bucurii.

Cred că mă aflu din nou în momentul în care cuvintele nu pot transmite prea multe. Știți foarte bine, cei care mă cunoasteți și-mi sunteți alături în momentele acestea deosebit de importante pentru mine, că vă port pe toți în suflet și că toată reușita acestor proiecte I-o datorez Mântuitorului și apoi vouă. Sper, ca de fiecare dată, că fiecare din noi vorbește cu Hristos despre asta. Am simțit rugăciunea mai mult ca niciodată și nu putem mulțumi pentru tot ajutorul decât prin a sta în genunchi în fața icoanei și prin a-I vorbi Lui despre toate bucuriile noastre. Și dincolo de toate ispitele ne bucurăm acum împreună. Sunteți dragii mei, voi știți asta. Să mă iertați pentru cuvintele nepotrivite, pentru momentele când nu am fost așa cum ar fi trebuit, pentru clipele în care v-ați așteptat la mai multă jertfă din partea mea…

Asta nu e tot. Sunt dintre voi care au venit cu noi idei, cu noi propuneri pe care le primesc cu mare bucurie. Am primit în unele ajutoare lucruri la care nu m-am așteptat. Nu vă dați la o parte, am nevoie de voi! Împreună lucrurile se fac mai bine, mai ușor, mai frumos, chiar dacă uneori ispitele sunt mai pronunțate. E normal ca la astfel de acțiuni să fie piedici, să fie ispite care să transforme zâmbetele chiar și-n lacrimi. Dar e cu atât mai bine. Știm că suntem pe drumul cel bun. Ne mai dăm seama că suntem oameni, că greșim, că suntem nimic fără Hristos…

Vă îmbrățișez frățește, vă mulțumesc din tot sufletul!

Cu bucurie,

          Cătălina

Să fim alături de noi! – noutăți-

Mitropolia Moldovei și Bucovinei a fost cea care mi-a dat șansa ca vara aceasta să ajung în satele Bîcu și Cioca Boca din județul Iași unde am susținut timp de câteva zile ore de comunicare cu o parte din copiii satului. Am întâlnit oameni minunați, copii care se bucură chiar și atunci când sunt flămânzi și când, lumește vorbind, au toate motivele să fie triști. Ei însă zâmbesc și se lipesc de sufletul tău imediat. Sunt copii foarte săraci, care nu au ce se îmbrăca sau ce mânca, care au nevoie de oameni care să îi asculte, care să îi strângă în brațe, care să le spună că Hristos îi iubește mult și că este alături de ei tot timpul. Ei știau asta și erau bucuroși. Rare au fost momentele când pe chipul unuia mai apărea o tristețe apăsătoare sau vreo lacrimă. Am învățat de la ei, din nou, că omul are nevoie doar de Hristos pentru a fi fericit. Materialitatea, vremelnicia nu fac decât să întărească această idee. De toate să ai, dar fără Hristos, rămâi trist. Putem fi fericiți doar cu Hristos, lăsându-L pe El să se ocupe de noi, de bucuriile și necazurile noastre. Și atunci când ajungem să-I dăm voie Lui să facă asta, ajungem să fim fericiți…

Așadar, am plecat de acolo cu gândul și cu sufletul la ei. Atunci am hotărât să încerc să îi ajut și am pornit prima ediție a proiectului Să fim alături de noi, proiect care a răsunat în sufletele multor oameni dragi.  Am mers acolo cu un microbuz și i-am bucurat cu tot ce am putut aduna în luna octombrie a acestui an. Pe 6 decembrie am mers din nou și i-am găsit cam la fel, îmbrăcați foarte subțire cu toate că afară era extrem de frig. De ce? Nu aveau cu ce se îmbrăca… Știam asta. Întâlnisem cu puțin timp în urmă copii care renuțaseră la școală pentru că nu aveau cu ce se încălța. Într-o lume în care noi credem că avem ceea ce ni se cuvine, se ivesc copii care nu aproape nimic și care, paradoxal, sunt uneori mai fericiți și mai mulțumiți decât noi.

A doua ediție am pornit-o cu binecuvântarea părintelui Constantin Sturzu care după Sfânta Liturghie de pe 15 decembrie a citit un cuvânt de-al meu în care îi rugam pe cei din biserică să sprijine această acțiune. Bucuria a fost mare, căci s-au strâns aproximativ 1600 de lei, bani care vor ajunge acolo și sub formă de alimente și pachete cu dulciuri și fructe. În afara acestora au fost o mulțime de oameni care s-au oferit să ne ajute cu haine și alimente pe care le vom strânge la biserică. Nădăjduiesc că pe data de 22 decembrie ne vom porni cu mic și cu mare spre copilașii care ne așteaptă ca de fiecare dată, în fața bisericii, zâmbindu-ne cu brațele deschise.

Ceea ce s-a întâmplat mi-a arătat încă o dată că Dumnezeu are grijă de toți. Ne-am ajutat pe noi și de această dată și îmi mărturisesc bucuria de a mă simți în această biserică ca într-o familie unde ceilalți îmi înțeleg dorințele fără prea multe explicații. Vă mulțumesc pentru disponibilitate, pentru ajutorul material și duhovnicesc. Este extrem de important că Hristos se vede și-n faptele noastre, că suntem uniți și-n rugăciune, dar și-n acțiuni propriu-zise.

 

Să dea Dumnezeu să fim cu pace și bucurie, să avem cu toții sărbători binecuvântate mulțumindu-I că ne-a învrednicit să putem ajuta niște copii care au mare nevoie de noi…

 

 

 

Cu bucurie în Hristos,

Cătălina Dănilă

Să fim alături de noi! – ediția a II-a –

DSCI5713

Să fim alături de noi!  își anunță cea de-a doua ediție la zi de sărbătoare. Sfântul Ierarh Nicolae care-i iubește atât de mult pe copilași o să mijlocească pentru ca și de această dată să finalizăm un proiect de suflet, un proiect prin care ajutându-i pe ei, ne dăm chiar nouă o mână de ajutor strângând bogăție în cer. Pornim cu nădejde, mai ales pentru faptul că prima ediție a acestui proiect a avut un succes oarecum neașteptat. Cu riscul de a mă repeta, vă reamintesc că unora le trebuie foarte puțin pentru a zâmbi. Acești copii au nevoie de o îmbrățișare, de un om care să-i asculte și pe ei, de o persoană care să fie dispusă să le răspundă la o întrebare importantă pentru a lor suflet fragil…

M-am gândit că fiind în preajma sărbătorilor de care noi ne bucurăm cum știm și cum putem mai bine, ar fi potrivit ca și ei să aibă parte de-un zâmbet din partea noastră, a celor care avem posibilitatea de a ne permite să fim bucuroși. Propun pentru această ediție să strângem alimente de bază ( făină, ulei, zahăr etc.) și, poate cel mai important: dulciuri. Aveți cumva 2-3 lei pe care vrei să-i donați? Nimic mai simplu. Ori banii, ori o ciocolată pot aduce pe chipul unui copil sărman un zâmbet. Vă cer din nou ajutorul pentru că știu că doar împreună vom putea face fapte cu adevărat frumoase. Hristos e alături de noi, sunt sigură de asta. Haideți să încercăm ca și de această dată să îi bucurăm pe ei și să ne hrănim și noi din zâmbetele lor curate.

 

Perioada de desfășurare va fi 6 decembrie-17 decembrie 2013. Vom strânge bani, alimente, câte ceva dulce în Iași și în Târgu Neamț, iar cei care vor să trimită vreun pachet o pot face în oricare din cele două orașe. Putem inima și umărul la treabă și așteptăm cu drag clipa-n care va apărea articolul cu bilanțul acestui proiect scurt ca perioadă de timp, dar cu siguranță bogat în idei, ajutor, iubire. Beneficiarii sunt și de această dată copilașii din satele Bîcu și Cioca Boca din județul Iași.

 

Contact:          Cătălina Dănilă

catalina_danila2000@yahoo.com

http://www.ecatherine.wordpress.com