1) - Părinte, privești prea des la cer, de asta-ți pare întreaga viață un păcat, spuse ucenicul plin de seriozitate si siguranță.
- Poate e doar părerea ta, fiule.
- Da, dar chiar daca e părerea mea, este o părere adevărată.
- Nu fiule, nu este adevărată.
- Ba da. Te văd cum în fiecare minut privești cerul….
- Eu nu cred asta, puțin credinciosule. Îmi văd nevrednicia tocmai din cauză că eu nu pot privi Cerul. Eu simt cum Cerul mă privește pe mine.
“ Am vazut cerul ca un potir albastru și adânc.”
( din Acatistul “ Slavă lui Dumnezeu pentru toate ” )
2) Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viața. Eram singur în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Hristos mă i-a de mână…
3) Iar când credeai că totul s-a sfârșit,
Ca o făclie-n inim-a venit.
Era Hristos – te aștepta și încă plini de lacrimi.
Și te chema ușor…să scapi de patimi.
Tu L-ai găsit acolo unde credeai că nu era,
Dar El era aproape, undeva, și te-aștepta.
Ai renunțat la droguri, club și discotecă,
Și-ai mers încet pe singura potecă
Ce te ducea la viața în credință
Și în final, în cer…la biruință.
Ai adormit plângând cu bucurie,
Și ai ajuns ușor la veșnicie…
4) Nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori aveam impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată, sau eu o complic mai tare? Eu greșeam și vroiam cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Dumnezeu.
5) Te-am rugat de atât de multe ori să nu mai plângi și să privești mai des spre înaltul cerului!Ești cumplit de supărat,dar sunt sigur că lucrurile vor reveni la normal.Și eu trăiesc unele stări ca și ale tale, dar încerc să mă ridic la fiecare cădere. Îmi este foarte greu și mie, dar iubirea îmi dă aripi de porumbel, și chiar atunci mă lupt cu toată forța și încerc să mă ridic în văzduh. Mă întrebi ce este iubirea? Sf. Ioan Gură de Aur spune că “ Iubirea este bucuria de a face altora bucurie.”
6) Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu eram eu……, singur într-o lume plină de profan. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase, și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. Vedeam asta pentru ca nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, și credeam că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama ca de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul…
7) Este linişte în sufletul meu, iar lacrimile ce-mi încălzesc obrajii cad pe acest pământ plin de durere şi dragoste. O senzaţie plăcută de înălţare a sufletului pe aceste meleaguri uitate de vreme îmi sfâşie privirea. Dar mă opresc şi cuget: de ce trăiesc? Trăiesc pentru a mai trăi o dată; trăiesc pentru a-mi pava drumul spre Rai cu fapte bune, dragoste şi speranţă. Şi cu fiecare pas, merg spre mântuire şi, de necrezut – o simt: e aproape.
8 ) Seara este momentul în care simţim cu adevărat liniştea, este momentul în care putem face o balanţă a faptelor noastre din acea zi…Seara putem spune dacă în ziua aceea am făcut sau nu ceva pentru mântuirea noastră. Nostalgia serii de altfel, ne face foarte des să ne amintim de toată jertfa Crucii. Şi daca jertfa Mântuitorului prin Sf.Cruce ne-a adus mântuirea , atunci mântuirea a ajuns să fie posibilă doar prin Cruce. Şi astfel povestea vieţii începe….
9) Şi atunci când sufletul ne apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindem să credem că nu)ne mustră, începem să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Ne mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul nostru încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plini de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Hristos aşteaptă întoarcerea noastră;Hristos plânge pentru pierderea noastră în lucrurile omeneşti și muritoare.
10) Ea plângea într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schița câte un zâmbet care mă făcea uneori să cred că glumește. Și îmi tot spuneam că glumește, și glumește și iar glumește, dar într-un sfârșit mi-am dat seama că nu glumește. Ea chiar vorbea serios și îmi cerea de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Am îmbrățișat-o și îi spuneam că Dumnezeu o iubește, să nu se certe cu El că nu are reușită…
11) Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nici o abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.
Toate aceste texte sunt proza arhiscurta, si participa la „ Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”
http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao
